24.07.2013,  22:03:05 | 0 comentarii | 1128 vizualizari GALERIE:     FOTO    
O mască a lui Nietzsche
de Gilbert DANCO
Aşa cum Nietzsche a făcut un personaj din Zarathustra, o mare parte dintre gânditorii secolului XX au făcut un personaj din Nietzsche însuşi. Putem vorbi astăzi, fără nicio exagerare, despre un Nietzsche-francez, un Nietzsche-german, unul american, altul rus, italian ş.a.m.d. Aceasta îmi aduce aminte despre un interesant roman scris de Miguel de Unamuno – „Negura”, în care transpare ideea că personajele au şansa de a supravieţui incomparabil mai mult decât autorul lor, pot supravieţui chiar veşnic. Revenind însă la „multinaţionalismul” personajului Nietzsche,  îmi explic acest fenomen prin faptul că acest gânditor a rupt efectiv întreaga cultură occidentală; nu în două, ci într-o multitudine de bucăţi.
Cartea de faţă ne înfăţişează o bucată din moştenirile culturale pe care gândirea lui Nietzsche le-a lăsat Occidentului. Daniel Solonca decupează acea parte care are în vedere modalităţile prin care gândirea nietzscheeană a influenţat anumite pasaje ale gândirii franceze de secol XX; spun anumite pasaje pentru că autorul alege, spre exemplificare, câţiva gânditori reprezentativi bântuiţi de Nietzsche: Foucault, Deleuze, Bataille.
Daniel Solonca este şi el bântuit de Nietzsche. Aceasta se vede în modul în care autorul prezintă temele importante ale gândirii nietzscheene: „voinţa de putere”, „eterna reîntoarcere”, „supraomul”, „morala de stăpân”, „morala de sclav”, „nihilismul” etc.  Deşi se străduieşte să fie fidel multor interpretări date fenomenelor culturale de către Nietzsche însuşi, Daniel Solonca se desparte de gânditorul german atunci când vine vorba despre tipul de discurs în care sunt prezentate aceste interpretări. Dacă Nietzsche îşi prezintă aproape toate ideile 
într-un limbaj aforistic, unul în care stilistica limbii germane tinde să prevaleze, autorul nostru utilizează un discurs riguros, precis, consistent şi la propriu şi la figurat, de o analiză minuţioasă şi o sinteză atentă. Nici nu se putea altfel, pentru că „Influenţa lui Nietzsche asupra filosofiei franceze recente” este, în origine, o lucrare de doctorat. Autorul a obţinut, prin această lucrare, titlul ştiinţific de doctor în filosofie în anul 2007 la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, avându-l drept coordonator ştiinţific pe profesorul universitar Andrei Marga. Asta explică îndeajuns modul în care Daniel Solonca îşi structurează lucrarea. Deşi scrisă în baza a opt capitole şi o concluzie, eu aş despărţi-o în două părţi: prima parte ne prezintă şi ne explică aspecte centrale ale gândirii nietzscheene (capitolele I şi II), iar a doua parte, mult mai extinsă decât prima ca număr de pagini, ceea ce este firesc în economia lucrării, având în vedere titlul şi intenţia acesteia, se referă la modalităţile în care Nietzsche a fost preluat de cei trei gânditori francezi pe care i-am enumerat mai sus. Şi, mai departe, Daniel Solonca expune pe scurt reflexiile şi reflecţiile acestor trei gânditori (eu mă feresc să-i numesc filosofi) şi construieşte, probabil involuntar, personajul Nietzsche-francezul.
În prima parte a cărţii, gândirea lui Nietzsche este disecată în toate aspectele sale, de la artă până la politică, de la religie până la morală sau invers, de la concepţia despre cunoaştere la problematica nihilismului etc. Nietzsche, expunându-şi concepţiile în cadrul discursului aşa-numitei „filosofii de gen literar”, a atins în cărţile sale, fie şi involuntar, dar întotdeauna fragmentar, aproape toate marile probleme ale culturii occidentale. De aceea este dificil pentru orice interpret al gândirii nietzscheene să pună cap la cap toate aceste frânturi de idei şi să le dea un sens unitar. Daniel Solonca reuşeşte acest lucru şi asta se datorează atenţiei prin care a studiat textele semnate de Nietzsche însuşi şi de exegeţii săi din zone culturale diferite. Am observat aceasta mai ales în subcapitolul „Gândirea social-politică”, în care autorul cărţii de faţă încearcă să dea o anumită coerenţă afirmaţiilor răzleţe pe care gânditorul german le-a făcut despre peisajul politic al Occidentului; în acest subcapitol Daniel Solonca explică admirabil raportul dintre stăpân şi sclav în concepţia nietzscheeană şi problematizează triunghiul democraţie-liberalism-aristocraţie.  Puţini autori îndrăznesc să abordeze o astfel de problemă în cazul celui care l-a făcut personaj pe Zarathustra. Cu atât mai mult cu cât însăşi voinţa de putere, prin care Niezsche înţelege existenţa în totalitatea ei, dă o conotaţie politică chiar modului nostru de a fi; dar la o altfel de scară decât cea a dezbaterilor politice cotidiene. Şi, în această carte există un subcapitol despre „voinţa de putere”, şi, pe bună dreptate, Daniel Solonca îl readuce aici în discuţie pe Gilles Deleuze, cel care, din punctul meu de vedere, a explicat cel mai bine cauza pentru care Nietzsche a definit însăşi voinţa de cunoaştere, specifică exclusiv culturii occidentale, drept o formă mascată a voinţei de putere. În „Nietzsche şi filosofia” gânditorul francez, reactualizându-l pe autorul german, observă că filosofia, de la origini şi până în secolul XIX, şi-a fundamentat discursul pe întrebări de tipul „Ce este...?”,  de parcă raţiunea umană ar fi capabilă a priori să dezlege misterul oricărui concept sau fenomen, de parcă între structura raţiunii şi ordinea (?!) naturii ar exista o compatibilitate universală. În fapt, concluzionează Deleuze, pe urmele lui Nietzsche, doar voinţa de putere se poate afla în spatele formulării unor astfel de întrebări, în definitiv, doar voinţa de a lua lumea în stăpânire, ceea ce s-a şi întâmplat dacă urmărim, conform lui Heidegger, destinul metafizicii împlinit în şi de tehnică.  Lucrurile merg mai departe... Nu întâmplător Daniel Solonca îl invocă şi pe Michel Foucault atunci când vine vorba despre această mare caracteristică a culturii occidentale actuale. Foucault este cel care a formulat şi mai pregnant relaţia dintre cunoaştere şi putere şi a demonstrat cât de reală este instituţionalizarea unei astfel de conjuncţii. Puterea, în sensul cel mai concret cu putinţă, este intensificată prin instituţii, indiferent de faptul că acestea sunt politice, culturale, medicale, punitive, şi, în aceste forme, condiţionează până şi cunoaşterea pe care filosofia tradiţională o vedea dependentă exclusiv de raţiune - aspect care este astăzi imposibil, ba mai mult el ţine de ficţiune. În acest punct, am întâlnit în cartea lui Daniel Solonca, mai ales atunci când problematizează rolul raţiunii în gândirea lui Nietzsche, ideea că lumea e mai mult ficţiune decât realitate, ceea ce este foarte pertinent. Dar aceste aspecte trebuie înţelese în adâncul lor şi pentru a reîntregi explicaţiile autorului nostru aş vrea să invoc un pasaj deosebit de sugestiv scris de Nietzsche în „Dincolo de bine şi de rău”: „Nu există fapte morale, ci interpretări morale ale faptelor”. Nimic mai sugestiv pentru realitatea-ficţiune în care trăim: noi interpretăm şi interpretarea, prin definiţie, ţine de mentalităţi colective, de trăiri personale, de identităţi, într-un cuvânt, suntem nevoiţi să creăm ficţiuni prin care ne apropriem lumea.
Un alt aspect interesant aş vrea să devoalez acum în ceea ce priveşte cartea lui Daniel Solonca. Este clar încă din prima parte a lucrării, aşa cum am despărţit-o eu, că autorul este conştient de faptul că Nietzsche în secolul XIX este unul şi în secolul XX personajul Nietzsche este, mai mult sau mai puţin, altul. Dar se observă apoi, pe tot parcursul lucrării, că dimensiunile preponderent etice, să le spunem amorale, ale gândirii nietzscheene încep, încet-încet, să capete conotaţii ontologice pe măsură ce sunt interpretate de gânditorii francezi. Cred că acesta este punctul sensibil al influenţei pe care Nietzsche o are asupra gândirii franceze recente şi îndrăznesc să spun, şi sunt sigur că autorul acestei cărţi va fi de acord cu mine, că totul s-a petrecut prin filtrul gândirii lui Heidegger. Acum începem să vorbim despre ontologie hermeneutică şi, în strânsă legătură, despre filosofia diferenţei. Toate acestea ţin de  „eterna reîntoarcere” invocată de Nietzsche, şi Daniel Solonca sesizează aceste conjuncţii mai ales în ultimul capitol al cărţii. Cum devine „eterna reîntoarcere” un motor pentru a declanşa aceste domenii culturale pe care le-am enumerat adineaori? Tot Deleuze ne oferă, în „Diferenţă şi repetiţie”, o explicaţie la fel de pertinentă: „veşnica reîntoarcere este într-adevăr Asemănătorul, repetiţia în veşnica reîntoarcere este într-adevăr Identicul – însă tocmai că asemănarea şi identitatea nu preexistă reîntoarcerii a ceea ce se reîntoarce. Ele nu desemnează întâi de toate ceea ce se reîntoarce, ci se confundă în mod absolut cu această reîntoarcere. Nu acelaşiul se reîntoarce, nu asemănătorul se reîntoarce, ci Acelaşiul este reîntoarcerea a ceea ce se reîntoarce, adică a Diferitului, asemănătorul este reîntoarcerea a ceea ce se reîntoarce, adică a Nesimilarului”. Cu alte cuvinte, am mai spus-o şi cu alte ocazii, repetiţia funcţionează numai şi numai în diferenţă: diferenţă între ceea ce s-a petrecut efectiv şi ceea ce este reactualizat şi, încă, diferenţă în însuşi momentul reactualizării, pentru că orice prezentificare refuză inerţia prezentului, iar prezentul rămâne întotdeauna de retrăit. Aceste aspecte ale preluării lui Nietzsche de către gândirea franceză ne îndepărtează destul de mult de textele originale ale gânditorului german, dar, după cum observă şi autorul acestei cărţi, e un sens al gândirii nietzscheene care s-a întâmplat deja şi asta nu doar în spaţiul cultural francez.
 
***
Cartea de faţă m-a fascinat din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi, datorită forţei de analiză şi sinteză prin care este scrisă, datorită informaţiilor obţinute din lecturile celor mai reprezentativi autori ai culturii occidentale contemporane; în al doilea rând, m-a fascinat autorul acestei cărţi. Am aflat, după ce citisem deja o parte a lucrării, că el este nevăzător. Brusc, mi-am adus aminte de studentul Daniel Solonca, el însuşi un personaj al Facultăţii de Filosofie din Cluj-Napoca, facultate pe care eu am absolvit-o în 1997, el în 1998. Nu ne-am cunoscut atunci, deşi am avut câteva cursuri comune; îmi aduc aminte cum el venea la aceste cursuri, mult mai conştiincios decât noi, şi le înregistra pe reportofon. Mă bucur că ne-am reîntâlnit prin intermediul acestei cărţi.


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.



Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 5 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Pe aceeasi tema
Este dificil de determinat particularităţile unei anumite filosofii „naţionale”, întrucât diversitatea curentelor d[..]
24.07.2013, 21:58   |    0 comentarii
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Publicitate
Newsletter