Şi acolo printre locuitori se vorbeşte de luatul laptelui la vaci, despre strigoi. Şi ei au covată de lemn pentru spălat rufele duse la râu în coşuri, limpezite în apă şi bătute cu maiul. De necrezut, şi la ei morţii se îngropau în ogrăzile din spatele casei, până ce obiceiul a fost interzis de biserică. Şi ladinii aveau bocitoare, dădeau de pomană o găină neagră peste sicriu exact ca în satele de momârlani. Femeile sunt îmbrobodite cu baticuri legate sub bărbie iar bărbaţii poartă pălării munteneşti cu boruri scurte. Şi încă ceva. Ladinii fac nişte colăcei micuţi copţi în vatră, numiţi „piţărăi”.

Asemănările cu jienii, descrise de către reporterii revistei Formula As ar putea continua, dar mă voi opri aici, punând o altă întrebare, pe care sunt convins că şi-o pun şi cititorii:

 

De unde toate aceste asemănări?

Pe baza documentelor consultate şi a informaţiilor pe care le-am avut la îndemână, am încercat un răspuns.

În anii 1930, marele savant Nicolae Iorga, le-a cercetat locul, limba şi obiceiurile ladinilor din munţii Dolomiţi, aşa cum ne aminteşte şi Ciprian Rus „numindu-i ca cei mai buni fraţi ai noştri”. Nicolae Iorga sublinia şi faptul că ladinii sunt vorbitori ai unei limbi romane apropiată de limba română.

Se presupune că ladinii sunt urmaşii păstorilor proveniţi dinspre Răsăritul Europei „mereu pe creste de munte, cu oile şi vitele lor, ajunşi până în Alpi”. Matei Florin, care a discutat cu etnologul ladin Caesare Poppi, ne redă următoarele afirmaţii ale acestuia: „Păstorii au venit de undeva din Est. Nu ştiu exact de unde. Posibil de undeva din sudul Dunării, din Balcani sau chiar din CARPAŢI (subl. n.). Când au venit, nimeni nu poate spune cu exactitate, poate la începutul Europei, poate la începutul lumii”.

Posibil ca fenomenul să se fi întâmplat în urma unor vechi şi foarte de demult transhumanţe, în urma cărora condiţiile prielnice să le fi permis acestor „păstori din Carpaţi” aşezarea pe acele meleaguri păstrându-şi tradiţiile, limba, portul şi obiceiurile „luate cu ei”.

Adăugând acum şi faptul că studiile moderne de paleogenetică arată că italienii din nordul şi mai ales din nord-estul Italiei sunt înrudiţi genetic cu populaţia din arcul carpatic care a trăit în urmă cu 3000-5000 de ani, ne dă dreptul să stabilim o înrudire între aceste populaţii.

Studiul de paleogenetică realizat în Germania (între anii 2003-2006) de către profesorul Alexander Radowald şi dr. Georgeta Cordoş a dovedit că populaţia actuală a României este clar înrudită genetic cu populaţiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului şi a fierului, adică acum 2500-5000 de ani. Acest lucru pune în evidenţă fără tăgadă continuitatea poporului român pe aceste meleaguri, continuitatea dacilor, bineînţeles. Sunt lucruri care confirmă intuiţia din anii 1930 a marelui savant Nicolae Iorga.

 

Momârlanii şi dicţionarele

Din păcate, niciun dicţionar apărut până la ora actuală nu aminteşte de comunitatea momârlanilor din Valea Jiului, care este o realitate, şi nu dă o definiţie corectă termenului de momârlan. Ba chiar mai mult, definiţia pe care o găsim în toate dicţionarele este de-a dreptul jignitoare:

- momârlan, momârlani, s.m. – Om prost, bădăran (…)

În ultimii ani, am trimis Academiei Române materiale etnografice pentru reabilitarea semantică a termenului de momârlan, recunoaşterea existenţei comunităţii momârlanilor din Valea Jiului şi definirea corectă a acestor termeni.

Se impune separarea şi delimitarea celor doi termeni distincţi de momârlan şi de mârlan, considerând că atributele celui de-al doilea termen, prin extensie de sens au fost extinse şi asupra celui de momârlan, care nu are nicio legătură cu acesta.

Se pare că în urma insistenţelor şi a evidenţelor la zi, războiul a fost câştigat. Cu adresa nr. 611/31.08.2015 am primit de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, sub semnătura d-lui acad. Marius Sala, directorul Institutului, o înştiinţare în care se menţionează faptul că în ediţiile următoare ale dicţionarelor, se va purcede la îndreptarea acestor lucruri.

 

Concluzii

Termenii de barabe şi momârlani au apărut aproximativ cam în aceeaşi perioadă, perioada de început a mineritului în Valea Jiului.

Termenul de barabe a fost adus pentru muncitorii străini de către moţii forestieri, care-şi spuneau, barabe atunci când plecau în ţară la muncile de exploatări forestiere, spunând că pleacă în bărăbie. Termenul a fost preluat şi atribuit tuturor străinilor care veniseră să lucreze în Valea Jiului.

Termenul de momârlan a fost adus şi introdus în deceniul V-VI al secolului al XIX-lea de către italienii beleunezi veniţi în Valea Jiului tot ca muncitori forestieri la bocşeriile care transformau lemnul în cărbune de lemn (mangal). Aceştia au fost uimiţi de asemănarea jienilor băştinaşi, ca ocupaţie, limbă şi port cu ciobanii MARMOLANI din zona muntelui MARMOLADA de la ei, din Alpii Dolomiţi şi le-au spus şi acestora MARMOLANI. Străinii care lucrau atunci la exploatarea cărbunelui neînţelegându-i sensul şi sorgintea cuvântului, l-au preluat din gura italienilor ca drept etnonim al populaţiei locale de băştinaşi. Apoi prin fenomenul fonetic de metateză, marmolanul de atunci a devenit momârlanul de azi.

La început atât termenul de barabă cât şi cel de momârlan au fost oarecum termeni de ciufală pentru cele două categorii de locuitori, dar cu timpul, au ajuns să fie acceptaţi ca o definire a celor două categorii de locuitori: băştinaşi şi străini.

Ioan Dan Bălan se întreabă dacă „ar purta momârlanii cu mândrie un nume dat de barabe?” contestând originea termenului. La această întrebare tendenţioasă răspunsul este la îndemâna oricărui trăitor de baştină de la sate. Când ţi se atribuie o poreclă nu te întreabă nimeni dacă o accepţi sau nu. În satele de momârlani, aproape fiecare are o poreclă, aceştia fiind cunoscuţi mai mult după propriul nume: Cafei, Căcău, Butoi, Polmac etc., pentru a mă opri doar la câteva. După o perioadă, acestea sunt cunoscute şi de purtătorii lor şi de voie de nevoie chiar însuşite.

Momârlanii sunt o comunitate reprezentativă a Văii Jiului înglobând pe toţi locuitorii de vatră, crescători de animale „urmaşi ai dacilor” şi mai ales ai dacilor liberi, aşa cum le place acestora să se autodefinească. Sunt oameni harnici, ospitalieri, cu mult bun simţ, cu frica lui Dumnezeu şi cu o inteligenţă nativă remarcabilă. Îi întâlnim din extremul estic al Văii Jiului, cătunul Răscoala, situat la poalele munţilor Şureanu, până în extremul vestic de la Câmpu lui Neag, de la Dealu Babii până pe pantele Merişorului ce coboară spre Petros. Este Ţinutul momârlanilor, din Valea Jiului, loc numit în trecut şi Ţara Jiurilor.

Cât priveşte susţinerea momârlanilor că ei ar fi urmaşii dacilor şi în special al dacilor liberi, aş aduce pe scurt şi unele argumente.

1. Acoperirea capului. Momârlanii umblă în permanenţă cu capul acoperit. Se descoperă, în principiu, atunci când servesc masa, când poartă doliu, în special în cele trei zile care preced înmormântarea. Unii autori susţin că în vremurile mai îndepărtate, tinerii purtau chiar şi în biserică, la cununie, capul acoperit (Mircea Baron). Acest lucru ne-ar putea duce cu gândul la clasa nobiliară a dacilor – tarabostes (pileati) care purtau pe cap acea căciulă numită pilleum, spre deosebire de dacii de rând, comati (Pletoşii), care aveau capul descoperit şi pletele la vedere. Ar fi vorba de un instinct genetic, bine conservat în timp.

2. Statuile dacilor. Cele patru statui de daci de pe arcul lui Constantin (şi altele de la Roma) ni-i înfăţişează pe daci cu o ţinută demnă, având capul acoperit şi mâinile situate în faţă, având palma dreaptă aşezată peste încheietura mâinii stângi. Or, în satul de altădată, când mergeai să pozezi un jian îţi spunea invariabil: stai să mă tomnesc. Aranjatul (tomnitul) consta în potrivirea faldurilor de la poala cămăşii în faţă pentru a da bine şi aşezarea mâinilor în faţă, aşa cum am amintit, exact ca la statuile antice. Este tot o conservare în timp a originii momârlanilor.

Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ