19.01.2018,  10:50:32 | 0 comentarii | 359 vizualizari
Constantin Cîmpeanu - un visător incurabil
de Ziarul Vaii Jiului

Constantin Cîmpeanu este un visător incurabil, un artist liber de orice canon, un boem nobil şi deseori însetat. Este singurul poet din lume care a purtat mult timp pe umeri o pasăre din genul Corvus, familia Corvidae. Este posibil să fi fost varianta Corvus frugilegus, după descrierea ciocului puternic şi penajului negru, sau Corvus corone, sau Corvus corax, sau Corvus cornix. Nu am văzut în realitate, dar am auzit povestindu-se despre faptul că poetul era foarte apropiat de acestă zburătoare care căpătase obiceiuri omeneşti. Dacă nu am văzut pasărea, l-am văzut în schimb pe poet manifestându-se deseori ca o fiinţă înaripată, purtătoare de văzduh. L-am cunoscut destul de târziu, la câţiva ani după venirea mea în Vale, prin intermedierea lui Marian Boboc. L-am apreciat mereu pentru felul în care se exprimă, o formă de poezie scăpată-n delir. L-am apreciat şi pentru critica sa acidă care pe unii îi supără, dar pe mine mă bucură. După un timp, câţiva ani, am primit cartea de poezie scrisori din delira, publicată în Biblioteca „Abataj”, editată de Liga Sindicatelor Miniere „Valea Jiului”, tipărită la Imprimeria „Gutenberg” Deva, fără an de apariţie. Nu au fost atunci împrejurările favorabile pentru a scrie o cronică la această carte de poezie excepţională, dar am revăzut acum poemele şi încă o dată am avut sentimentul regăsirii de sine în anii pierduţi. Peste tot poezia aceasta sapă cratere adânci în care durerea şi frumuseţea convieţuiesc. Am avut sentimentul că umblu desculţ printre lăcustele unei mirişti, printre spinii sângerii din câmpiile sălbatice, printre macii transfiguraţi de pe marginea căilor ferate. În toţi anii care au trecut, poetul nu s-a pierdut pe sine şi mărturie a acestui fapt stau poemele scrise de acesta în ultimul timp. Ca un vrednic urmaş al lui Omar Khayyam (şi nu este vorba numai de iubirea vinului şi a poeziei, ci de tot ceea ce poate să fie drum omenesc), Constantin Cîmpeanu spune: „ia uite - mi se face sete/ umplu cupa cu vin/ de sub paturi/ ies singurătăţile -/ fiicele mele de-alean”. Aproape cu disperare, poate cum a văzut Robert Desnos disperarea soarelui, C.C. strigă: „ayyy! cine să-nalţe stindarde/ eu sunt năruirea şi apa/ restul - /primăvara eternă”. Versul „zare de pelin” deschide marginea unui portret, o călătorie a memoriei, o posibilitate promisă, un steag al bărbăţiei. Totul sau nimic pentru boema, pentru o stare spirituală asemeni visului şi primăverii: „se făcea că boema/ era alkazar literar/ înălţând sentimentul/ de catedrală/ peste buna şi calda/ mea europă”; „printre hăţişuri/ colibe şi zei / aud susurul boemei”. Tablourile poetice ale singurătăţii: „e bine numai acolo unde/ singurătatea are pereche/ numai acolo unde lumina/ ştie să plângă/ să râdă/ să întrebe de tine”; „ştiu eu ştiu/ într-un târziu - / mari singurătăţi/ peste aceste cuvinte”. 
Poezia pentru Constantin Cîmpeanu este o permanentă sărbătoare, o sărbătoare a fericirii îngemănată cu durerea, o sărbătoare a frumuseţii care se prăbuşeşte într-o viaţă banală. Modul în care Cîmpeanu scrie poezie este redat excelent de versurile: „uneori scriu/ ca şi cum aş tăia/ un salcâm înflorit/ îmi sângerează mâna ...”. Poezia este mai mult decât o fiică a imaginaţiei dacă sălăşuieşte într-un suflet atât de generos cum este cel al poetului. Poezia este stăpâna care mângâie şi bate în acelaşi timp, adică o formă de violenţă amestecată cu miresmele florilor. 
Pe exemplarul scrisori din delira primit de mine de la C.C. este scrisă următoare dedicaţie: „Lui Ion Hirghiduş pentru că ne iubim ... Băăă! Sînteţi Ho ... Nuuu. Sîntem artişti. Adică de toate (semnat: cel din ceaţă)”. Ai impresia că poetul Constantin Cîmpeanu este un fel de japonez rătăcit pe plaiuri mioritice care a schimbat băutura sake pe un vin interzis încă din vremea lui Burebista. Dar ar fi prea puţin pentru că el vrea să fie şi un fel de zeu al Karpaţilor, un deţinător al seminţelor care vor germina cândva şi se vor înălţa din sol în tulpini de lumină. Poemele lui promit ceva care are legătură cu creşterea vlăstarilor, dar şi cu logosul prim care veghează ca tăcerea să nu fie risipită inutil.
Am primi cu o ocazie specială de la poet o sculptură în lemn (prelucrare a unei rădăcini) care o închipuia pe 
Salammbô, soră a lui Hannibal şi fiică a lui  
Hamilcar Barca, nemurită în cartea lui Gustave Flaubert. Talentul lui Constantin Cîmpeanu s-a manifestat nu numai în poezie, ci şi în sculptură, pictură, grafică. Este un polivalent, dar un artist liber în toate creaţiile sale de formalismele care uneori duc la banalizarea artei. Acea rădăcină care a devenit Salammbô m-a dus cu gândul la cuvintele care devin lumină, la puterea de seducţie pe care o are Vishnu Devanāgarī asupra Naturii. Artistul este un om, dar prin creaţia lui devine un zeu, un stăpân peste ceva pe care-l generează. Poetul Constantin Cîmpeanu este un artist stăpân întru totul pe ceea ce a generat. Poate că este stăpân şi pe tristeţea sa bine ascunsă în vorbele care taie uneori în singurătatea prietenilor. 
Ai impresia că poetul Constantin Cîmpeanu este un fel de japonez rătăcit pe plaiuri mioritice care a schimbat băutura sake pe un vin interzis încă din vremea lui Burebista.
Ion Hirghiduş



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratata ca atare.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 7 ori 9  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Publicitate
Newsletter