Mineriadele au intrat în istoria României ca fiind moduri agresive de protest. Din acele mineriade în memoria colectivă a rămas imaginea că minerii ar fi oameni violenţi, de care trebuie să ne fie frică. Însă nimeni nu cunoaşte nevoile minerilor, cu toate că de la mineriade au mai trecut câteva evenimente nefaste, în care aceştia au fost victime.

Minerii  ies de 4 zile în stradă nu pentru că vor violenţă. Vor, pur şi simplu, să fie ascultaţi. Şi,  bineînţeles, au nevoie de răspunsuri.

 

După ce şi-au văzut foştii colegi cerşind banii de disponibilizare, după ce au văzul pensionarii minieri cerându-şi drepturile ce le-au fost tăiate, minerii au făcut presiuni asupra liderilor de sindicat să facă ceva pentru ei. Pentru că a trecut deja un deceniu de când nu se schimbă nimic în modul lor de viaţă. Condiţiile de muncă sunt tot proaste, banii sunt tot puţini, iar accidentele de muncă tot mai dese. Şi, colac peste pupăză, din an în an se mai aude despre închiderea minelor care nu sunt rentabile. A venit timpul ca liderii de sindicat să-şi facă treaba. Că până acum au stat şi s-au bătut pentru autoritate şi influenţă. Concret, viaţa minerilor pe care ar trebui să-i reprezinte nu s-a îmbunătăţit deloc. Minerii nu au ieşit în stradă doar pentru 100 de lei la salariu, ci mai ales pentru a se asigura că vor mai lua salariu, şi unul decent, cel puţin până la pensie. Iar răspunsul „nu avem bani pentru salarii în buget” nu este răspunsul care-i mulţumeşte pentru că nu numai despre asta este vorba. Nu pot fi trimişi acasă cu un refuz. Au nevoie de certitudini, tocmai de aceea nu vor să renunţe. 

Analiştii politici au făcut zilele acestea o remarcă pertinentă. Minerii cer 100 de lei la sporul de periculozitate, tocmai pentru că acea periculozitate le face viaţa mai grea. Condiţiile lor de muncă sunt incalificabile. Ei ar trebui să spună, acum cât lumea îi aude, şi despre afacerile mafioţilor din sistem, despre contractele care-i îmbogăţesc pe unii, în timp ce ei sunt nevoiţi să lucreze cu utilaje neperformante, dar pentru care CNH plăteşte bani grei. Un loc de muncă mai sigur este şi un loc de muncă mai uşor. Retehnologizarea şi îndepărtarea din structurile CNH a mafioţilor care au sărăcit compania ar reprezenta mai mult pentru un miner decât 100 de lei la cuantumul veniturilor.

Când minerii au plecat ieri hotărâţi să blocheze defileul, cerinţele lor nu erau unele simpliste, referitoare la câţiva lei în plus... de ţigări. Ci la un loc de muncă trainic şi sigur. Acest lucru trebuie să audă Bucureştiul, Ministerul Muncii, cel al Economiei şi Guvernul României. Or, liderii au vorbit simplu despre 100 de lei în plus la sporul de periculozitate. Nimeni nu aminteşte insistent de minusurile din sistem. 

Minerii au renunţat ieri la proteste în jurul orei 16. Au fost cu ei liderii de sindicat, prefectul, chiar autorităţile locale. Dar, de fapt, cine a fost alături de ei? Se pare că în această bătălie au rămas singuri. Vorbim de bătălia de a se face auziţi.

Astăzi protestele se reiau. Minerii doresc ca guvernanţii din Bucureşti să vină în Vale. Şi nu ar fi rău ca această comisie să nu rămână doar în birourile CNH. Să ajungă cel puţin în curtea şi vestiarele minerilor. Şi, cu un drum, ar putea coborî şi în vreun abataj, să vadă ceva ce depăşeşte închipuirea unui conţopist bucureştean: 

ÎN CE CONDIŢII MUNCESC MINERII!