Vă prezentăm, astăzi, ultimul episod din dialogul (neconvenţional) pe care l-am avut, recent, cu rectorul Universităţii noastre, d. Aron Poantă. Intenţia noastră este să aflăm, printr-un şir de astfel de dialoguri, cum arată Valea noastră, într-o variantă nefardată, la începutul mileniului trei. 

 

Românii, sub un singur drapel!

- La Festivalul basarabenilor de la Petroşani v-am văzut de câteva ori lăcrimând. Ce relaţii speciale aveţi cu Basarabia? Dincolo de faptul că aveţi foarte mulţi studenţi din Basarabia...

- Sigur că mă doare istoria lor, gândindu-mă prin ce au trecut şi prin ce încă mai trec. Poate că sunt o fire mai sensibilă, dar eu mă gândesc numai la ce s-a întâmplat după 1940 şi la deportările care s-au făcut şi aşa mai departe... Nu mă lasă indiferent ci, dimpotrivă, mă mir că au avut tăria şi au rezistat. Ceea ce nu cred că a fost un lucru uşor!

- Legat de situaţia actuală, dvs. credeţi că mai  este posibilă unirea acestor două ţări? 

- Eu am mai spus că, la următorul spectacol al basarabenilor, sper să fie pe scenă un singur drapel…

- Domnule profesor, am lăsat la urmă partea ştiinţifică care v-a adus, probabil, şi funcţia de rector. Cu ce v-aţi prezenta acum, la o imaginară judecată de apoi, din tot ce aţi scris de-a lungul unei  cariere didactice?

- Ceea ce am făcut este faptul că am ajuns profesor şi faptul că am ajuns profesor ascunde în spate o activitate ştiinţifică, publicistică care trebuia să răspundă unor exigenţe. Deci, ăsta e singurul lucru care vi-l pot spune. Ca să vă spun tot, câte lucrări am publicat, câte cărţi am scris, câte brevete am obţinut şi aşa mai departe, astea sunt toate cele care au contribuit să ajung profesor. Nu rector. Funcţia de rector este una administrativă.

 

Cine seamănă bălării, nu treieră bucate… (Shakespeare dixit!) 

- Cum vă explicaţi, domnule rector, faptul că, deşi ne aflăm într-o Vale în care mineritul moare, în mod paradoxal, pe Dealul Institutului se află cea mai importantă şcoală minieră din România. Cum vă explicaţi faptul că profesorii universităţii noastre nu sunteţi foarte prezenţi în Cetate? De ce credeţi că mineritul  moare încet şi singur, în timp ce Universitatea rezistă?

- Problema este destul de delicată. Vreau să vă spun un lucru… Chiar dacă pe unii o să îi supere. Cum vă explicaţi că suntem singura universitate care pregătim în domeniul minier,  iar lucrările legate de închiderile de mină şi multe alte lucrări de genul ăsta, toate au fost date în alte părţi şi nu la Universitatea din Petroşani? Şi de cine? De decidenţi care sunt absolvenţi ai universităţii noastre!

- Trebuie să existe o explicaţie! E de sorginte financiară? Sau ţine, oare, de competenţa DNA-ului? 

- Nu vreau să mă pronunţ aici, pentru că nu vreau să intru pe un teren minat. Dar sigur că există o explicaţie. Şi, dacă vreţi, una din explicaţii este reaua voinţă şi lipsa de respect faţă de şcoala pe care ai absolvit-o!

- Daţi-ne, vă rog, câteva exemple! Cine-s aceşti oameni? Sunt nume importante?

- Nu-i mai ştiu. Şi nici nu cred că are vreo importanţă…

- Are, domnule rector. Ar  trebui să faceţi o Listă a ruşinii la intrarea în Universitate...

- Credeţi că ajută?

- Poate că sunt eu naiv, dar cred că ajută. Căci nu toată lumea îi ştie... Dar vreau să vă mai întreb ceva. Mulţi dintre profesorii de la Universitate au făcut parte din consiliile de administraţie ale RAH-ului, CNH-ului şi ale tuturor urmaşelor acestora.. Au avut ei vreun cuvânt de spus? Sau, au acceptat să fie partea minoritară dintr-un consiliu de administraţie şi care se mulţumea cu sinecura oferită de vreun partid?

- Consiliul de administraţie trebuia să aprobe nişte documente şi cam la asta se rezuma problema consiliului de administraţie. Deci, nu erau probleme ca să decidă. Asta dăm cuiva să rezolve! Aici se făceau şedinţe de consiliu de administraţie în care era ordinea de zi, aprobarea unui sindicat şi aşa mai departe.

- Şi strategia...? Nu o făcea sau nu ar fi trebuit s-o facă şi consiliul de administraţie?

- Mmm...Ba da... Vă zic, consiliul de administraţie se preocupa de aprobări, dar strategia trebuia să o facă organizatorii..

- Adică tot  nişte  absolvenţi ai institutului?

- Da, aşa este. Dar eu v-am relatat un fapt real… 

- ....şi trist!

- Foarte trist. Îmi asum ceea ce am spus.

 

Închidem ca să avem ce deschide!

- Cum vedeţi evoluţia Văii Jiului dacă minele se vor  închide? Turismul nu cred că, aşa cum e conceput astăzi, o să aibă vreo influenţă hotărâtoare în economia Văii…

- Eu am făcut, odată, un joc de cuvinte la o teză de doctorat, când unii dintre referenţi au spus ceva despre închideri de mine. Şi am spus că, acum, închidem ca să avem ce deschide! Deocamdată, cărbunele nu este cel care poate fi expulzat din economie. Degeaba vorbim de energii alternative şi aşa mai departe. E ca şi în cântecul ăla „...cade frunza, cade/ Vântul când nu bate...”. Facem eoliene dacă nu bate vântul? Facem panouri solare. Dar dacă nu-i soare? Facem hidrocentrale, dar dacă nu plouă şi scad debitele? Până la urmă, cea mai constantă energie este tot asta a noastră. Chiar dacă este un pic costisitoare, dar este cea mai sigură. Eu nu vreau să mă pronunţ. Dar cred că lucrurile aşa vor sta.

- Dar cine credeţi că o să fie parte din jocul dvs. de cuvinte: „Închidem ca să avem ce deschide”? Generaţia noastră va mai apuca acele timpuri?

- Eu cred că lucrurile îşi vor reveni la matcă pentru că, la un moment dat, numai din importuri nu poţi să trăieşti. Mă rog, eu am mai zis, odată, că sunt bolnav de optimism, dar cred că încep să mă vindec... 

- Dom’le profesor, când aţi candidat aţi avut o deviză cu care aţi intrat în competiţia pentru întâia funcţie din universitate? Ce aţi vrea să faceţi după ce vi se termină mandatul? Să îl reînnoiţi? Ce aţi vrea să rămână după dvs. după primul mandat?

- Oricum, al doilea mandat nu mai urmează. Chiar dacă ar fi posibil... Aş putea să-i oftic pe contracandidaţi şi să spun că până la 70 de ani mai am. Aşa că nu ar fi o problemă… Dar eu am făcut tot ce mi-a stat în putere, la facultate, ca să găsesc oportunităţi prin care să creăm programe de studiu atractive. Pentru că asta este: nu poţi să faci abstracţie de piaţa muncii, şi de ceea ce solicită piaţa muncii. Ceea ce aş vrea, poate chiar am să supăr, dar nu contează, aş vrea mai multă seriozitate din partea unora şi mai multă implicare. Să nu uite, ceea ce am spus şi cu alte ocazii: „Universitatea nu există prin ziduri, ci prin oameni”.

 

Timpul este măsurătoarea muncii

- Ce aţi vrea să zică profesorii şi studenţii după ce vă terminaţi mandatul?

- Singurul lucru pe care l-aş vrea este să îmi zică ce am greşit sau dacă am făcut vreun lucru bun. Nu vreau să rămân altfel în memoria lor decât cum sunt şi cum am fost!

- Domule rector, aveţi pe birou două obiecte (un miner şi un clopoţel). Ne puteţi spune povestea lor?

- Aceste două obiecte, clopoţelul şi mascota, le-am primit de la fostul rector Pop când am preluat mandatul. Mascota simbolizează, ceea ce vorbeam mai înainte, un miner.

- Nu e cam gras?

- Era după reprofilarea galeriilor. Iar ăsta este un clopoţel, fin care de multe ori suni şi nu te ascultă nimeni.

- O să-l daţi mai departe?

- Eu l-am primit cadou şi ceea ce e primit cadou nu se dă. Aşa zic eu. Şi mă repet:  Sunt bolnav de optimism, chiar dacă am început să mă mai vindec.