► Interviu în exclusivitate cu un invitat de onoare la Zilele municipiului Petroşani

 

Pactul tatălui cu inginerul viticol

- Unde şi cum aţi început să cântaţi pentru prima oară? Aveţi o întâmplare deosebită legată de aceşti primi paşi în muzică? 

- Primul contact cu muzica l-am avut atunci când ai mei mi-au cumpărat un acordeon pe care l-am lăsat să zacă o bună bucată de vreme printre alte jucării uitate. Aveam doar şapte ani şi muzica nu mă interesa deloc. Nu mă interesa, deşi acasă era o intensă şi plăcută atmosferă muzicală. Mama era solistă vocală şi cânta într-un ansamblu folcloric local, iar tata cocheta cu vioara. El era de loc din Bistriţa, iar mama e din Lipova. Noi stăteam pe strada Viilor şi locuiam în ultima casă. Dincolo de ea se întindeau viile. La şapte ani, mă visam aviator şi pilot de curse, dar la opt ani eram, deja, plictisit de toate. Atunci mi-a trezit interesul acordeonul pe care-l lăsasem la bunica. În faţa casei noastre era o bancă şi acolo m-am aşezat în fiecare dimineaţă şi încercam, singur cuc, să cânt la acordeon. N-am avut nici un profesor şi nici pe cineva care să mă înveţe. Am deprins de unul singur tainele acordeonului. 

- Când au apărut primele rezultate palpabile ale noii dvs. pasiuni?

- După două-trei zile ştiam, deja, să cânt „Ciobănaş cu 300 de oi”. Eram în al nouălea cer de fericire. Mai ales că, de fiecare dată când trecea prin faţa casei noastre, inginerul viticol oprea maşina, stătea şi mă asculta atent. Apoi îmi dădea, de fiecare dată, cinci lei. Cu banii ăştia îmi puteam cumpăra suc, biscuiţi sau „eugenia”. Nu ştiam că tata făcuse un pact, o înţelegere, cu dl. inginer ca acesta să-mi dea, de câte ori trecea prin faţa mea, cei cinci lei şi pe care el îi dădea înapoi. Dar asta am aflat-o mult mai târziu. Important a fost că nu mă mai uitam duminica la serialele cu „Mihaela” şi „Pistruiatul”, ci ascultam muzică populară.

 

„Stau la birt în miez de noapte...” mi-a schimbat destinul  

- Cât v-a ţinut pasiunea pentru acordeon?

- Până la 13 ani. Atunci am socotit că acordeonul era depăşit. Ai mei mi-au cumpărat o orgă electronică. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: mama cânta la nunţi, iar eu am început s-o însoţesc cu acordeonul. Un saxofonist, care o acompania, i-a zis că ar fi mai bine să-mi cumpere „o clapă”. Ţin minte că am „frecat” acea orgă de i-au sărit clapele. La 17 ani cântam şi eu la nunţi cu propria mea formaţie. Ea era compusă dintr-un acordeon, o orgă, un saxofon şi un solist. Nu câştigam nici cât trebuia să dăm pe sonorizare, dar nu conta. Plăcerea noastră de a cânta era mult mai mare...

- Aţi început să cântaţi şi vocal sau doar v-aţi limitat doar la orgă?

- Vocal am început să cânt doar la 22 de ani şi totul s-a petrecut dintr-o altă întâmplare. Am făcut-o din joacă. Era ziua mamei şi, de obicei, atunci veneau în vizită la noi şi cei din formaţia ei. 

Mi-au zis să-i cânt şi eu ceva, am luat microfonul şi i-am cântat melodia lui Vasile Konya: „Stau la birt în miez de noapte...”.  De atunci, am rămas doar solist vocal. La început, Lele Crăciunescu de la clape şi Florin Ionaş (care e şi naşul meu) m-au ajutat să-mi fac un repertoriu propriu. De doi ani de zile îmi compun singur piesele în proporţie de 90 %.

- Am auzit că e foarte greu să vă aibă cineva invitat la o nuntă. E adevărat?

- Avem angajamente cu un an înainte. De obicei luni, marţi şi miercuri suntem relativ liberi, iar de joi începem munca. De la o vreme, în luna august, cei care lucrează în străinătate se întorc acasă în concediu şi încep nunţile. Nu se fac doar la sfârşit de săptămână, ci când e liber căminul cultural. Aşa că încep de joi... 

- Dată fiind popularitatea dvs., cred că e mai simplu să vă întreb unde n-aţi cântat decât unde aţi cântat. Ce ziceţi?

- Am fost la nunţi şi concerte în toată ţara cu excepţia unui singur judeţ. Încă nu am fost în Tulcea... Într-o vreme, nu aveam şofer şi nu voiam să refuz nicio invitaţie. Am avut vreo patru accidente urâte, care m-au făcut să apreciez viaţa aşa cum se cuvine. Acum nu vreau să mă mai clonez şi să fiu în mai multe locuri în acelaşi timp. Acum, dacă am fost invitat la Petroşani, nu mă mai gândesc că aş putea să mai dau o fugă şi în alt oraş sau într-o altă comună din apropiere, ca să-i pot mulţumi şi pe aceea.

- În străinătate aţi concertat?

- Am cântat şi pentru românii din America, acolo unde i-am întâlnit şi pe foştii noştri vecini, plecaţi tocmai de pe strada Viilor din Lipova. Erau pocăiţi şi au fugit din ţară, trecând Dunărea în Iugoslavia. Acum îmi cereau ei să rămân acolo, că nu avea cine să le aline dorul de ţară. Plecaseră de 20 de ani şi nu s-au mai întors niciodată acasă. Adevărul că, dacă n-aş fi fost însurat şi nu aveam familie, aş fi rămas în Las Vegas, atât de mult mi-a plăcut oraşul acela. În iarna anului 2005, am stat în America 3 luni şi am dat 30 de spectacole împreună cu un clăpar şi un saxofonist. Am concertat peste tot: în săli de sport, în biserici, în restaurante, peste tot acolo unde românii reuşeau să închirieze sălile cele mai mari care erau disponibile în zonă. Am cântat în Italia, Germania, Austria şi în Serbia. Primesc şi azi multe telefoane care-mi propun să cânt în Spania, dar încă nu am reuşit să ajung acolo. Obligaţiile din ţară sunt, însă, mult mai mari...

 

„Nu vreau să merg în mormânt cu vocea asta...”

- Cântaţi şi altceva decât muzica bănăţeană care v-a făcut celebru?

- Iubesc muzica românească veche şi urăsc faptul că unii din soliştii noştri de muzică uşoară ţin morţiş să cânte în limba engleză. Nu-i suport. Dacă eşti român, atunci cântă româneşte! Mie îmi place, dintre ai noştri, de Cotabiţă şi de Angela Similea.

- Aţi înregistrat vreun cântec împreună cu mama? Ştefan Bănică a cântat împreună cu tatăl său, doar după ce acesta nu mai era. Noroc cu tehnica....

- Din păcate, abia acum am reuşit să înregistrez un duet cu mama mea, care are o voce foarte frumoasă. „Nu vreau să merg în mormânt cu vocea asta...”, şi atunci m-am hotărât că e timpul să fac o înregistrare cu ea, deşi e încă tânără. Nu a împlinit decât 59  de ani. Din păcate, în fotografia de pe ultimul meu album nu apare şi ea. A fost o neglijenţă a graficianului, care m-a mâhnit mult. Mai am o soră, Gabriela, cu trei ani mai mare, care are şi ea un talent deosebit şi aş vrea s-o fac şi pe ea cunoscută. Băiatul meu are 15 ani şi îmi calcă pe urme. A cântat la clape şi, acum, cântă la chitară.

- Dintre miile de admiratoare care v-a impresionat cel mai tare?

- La Baia Mare, o doamnă m-a invitat la ea acasă pentru a mă convinge că ceea ce mi-a spus e adevărat. A zis că are toată discografia mea completă, de când am debutat şi până astăzi. Era adevărat. Avea şi casetele de la început până la ultimele materiale. Eu nu mai am decât vreo câteva... Deşi CD-ul cu Supărat, supărat, sunt Doamne, supărat s-a vândut în 150.000 de exemplare iar cel cu Trandafirul în 200.000. Cred că pirateria a dublat, de fapt, numărul acestor CD-uri. De când cu internetul, vânzările au scăzut cam la 20-25.000 de copii. Acum am ajuns să am, până azi, 14 albume. Am interpretat pe ele vreo 200 de cântece, din care numai eu am compus vreo sută. Am, în prezent, un studio propriu de înregistrare la Arad, oraş unde locuiesc împreună cu socrii.

 

Un serial de mare succes: Singur la nuntă

- Apropos, în ce relaţii sunteţi cu gloria de azi şi cum o vedeţi pe cea de mâine?

- Gloria poate trece şi sunt conştient de asta. Am cântat, recent, la o nuntă cu un bărbat de 75 de ani care, odinioară, umplea stadioanele. Acum putea cânta, neîntrerupt, şi două ore. Dar nu mai ridica pe nimeni de la masă. O vreme am cântat la nunţi şi cu o solistă în deschiderea programului. N-a mers. Pentru că, mereu, venea lumea la mine şi mă ruga să nu stau deoparte, ci să cânt. Aşa că am renunţat şi la prima colaborare şi la cea de-a doua. Acum merg doar pe mâna mea şi nu-mi mai fac planuri de viitor...