Întrucât Alexandru Mircea Beldea, despre care ZVJ a scris în luna noiembrie 2014, a venit din Anglia în vacanţă, n-am scăpat prilejul şi am realizat un amplu interviu, pe care îl vom publica în mai multe părţi. Vă atenţionăm încă de pe acum că am dorit nu numai să-l prezentăm pe Alex aşa cum gândeşte, ci am dorit ca din experienţa lui să aibă de învăţat şi de auzit şi alţi tineri, care poate doresc să plece la studii superioare în străinătate.

 

Drumul către Universitatea din Huddersfield

- Cum ţi-a venit decizia de a pleca la studii tocmai în Anglia?

- Au trecut câţiva ani de-atunci, din 2011, după absolvirea liceului, dar îmi aduc aminte că decizia de a pleca din ţară n-a venit în mod spontan. Ea a venit după luni şi luni de întrebări, cele mai multe fără răspuns în acele momente şi după multe frământări şi nehotărâri… Iar când am aflat că există oportunităţi de plecare, decizia a trebuit s-o iau repede, toate semnele de întrebare care mai existau rămânând oarecum în aer. Totuşi, consider că cel mai mult a contat că am ştiut ce vreau, că am ştiut că doresc să plec la studii în Anglia. Iar de-aici n-a mai fost decât un pas. Fireşte că în astfel de momente ai nevoie şi de înţelepciune, inspiraţie, poate şi puţin noroc.

- Cum ai aflat că există oportunităţi de plecare?

- Treaba asta a venit cu vreo şase luni înainte de absolvire, când deja eram decis să plec. Faptul că existau şanse la unele facultăţi din Anglia şi alte informaţii legate de acest lucru nu l-am aflat din vreo broşură a Ministerului Educaţiei, de la profesori sau conducerea liceului, ori prin cine ştie ce cale oficială. L-am aflat din gură în gură, de la câţiva colegi. Nouă n-a venit nimeni să ne spună ce variante avem şi ce putem face, inclusiv pentru înscrierea sau admiterea la unele facultăţi din ţară, cu excepţia a două universităţi, una de la Timişoara (politehnică parcă) şi alta nu mai ştiu de unde. Nici măcar de la Universitatea din Petroşani n-a venit atunci nimeni, ceea ce e şi mai anormal, părerea mea.

- O spui cu oarece reproş, să înţeleg că tu şi colegii tăi doreaţi la acea vreme să primiţi mai multe informaţii pe cale oficială, dar cam nimeni nu s-a gândit la asta, drept pentru care nimeni nu v-a ajutat atunci cu informaţii?

- Da, cred că e o greşeală de comunicare care se face, la acea vârstă tinerii au nevoie de sfaturi, de multe informaţii, de căi de oportunitate pentru a-şi putea alege calea vieţii. Or, dacă nu erau colegii sau internetul, nu aflam nimic, ca să nu spun câte informaţii eronate găseşti şi pe net, informaţii pe care trebuie să le verifici, altfel rişti mult.

- Până la urmă cum ai reuşit să intri să comunici cu cei de la Universitatea Huddersfield şi ce atuuri aveai ca să fi acceptat acolo? 

- În România sunt câteva organizaţii de-afară care au legături cu universităţi de-afară, mai ales din Anglia, Olanda sau Danemarca, unde se vorbeşte curent mai ales limba engleză. Una dintre aceste organizaţii, din Oradea, a venit însă prea târziu la Petroşani cu ofertele, când eu şi alţi patru colegi, care am plecat cu toţii să studiem în Anglia, aveam deja primele contacte cu mai multe universităţi de-acolo, create prin mesageria electronică. Ca să nu uit, că m-aţi întrebat ce atuuri avea, primul atu era legat de vorbirea fluentă a limbii engleze. Deşi să ştiţi că aici există un mare semn de întrebare, odată ce ajungi în Anglia, în afară de zona sudului sau a Londrei, se vorbeşte o engleză diferită faţă de ce ştim noi. Cum Universitatea Huddersfield e undeva pe la mijlocul Angliei, când am ajuns acolo mi-am dat seama din prima că engleza e mult diferită faţă de ce vorbeam eu, a trebuit astfel să o iau de la capăt şi să învăţ multe cuvinte şi expresii noi… Dar asta e o altă poveste. Revenind la atuuri, pe lângă limba engleză s-a mai ţinut cont de medii, iar ca specializare eu aveam două variante: matematică-informatică şi pasiunea vieţii mele – fotografia. Astfel că mi-a fost uşor să aleg dintre universităţile cu care am intrat în contact. Totuşi, ca să te înscrii şi să fii acceptat la o universitate din Anglia e un sistem cam ciudat. Trebuie să-ţi găseşti o organizaţie/ asociaţie care aplică ea pentru tine şi, uneori, îţi trimit şi actele la mai multe universităţi de-acolo, cum s-a întâmplat (parţial) şi în cazul meu. După care, în funcţie de cum eşti căutat sau nu de acele universităţi, începe un dialog preliminar de câteva luni, prin e-mail, între tine şi ei. În domeniul ales de mine, fotografia, că la asta m-am decis (informatica era de rezervă), n-a mai fost nevoie şi de un interviu final, cum se mai procedează pe la alte universităţi, iar documentele le-am trimis eu, în funcţie de ce mi-au cerut (de aceea spuneam mai înainte cuvântul „parţial”, deoarece în cazul meu nu asociaţia cu care luasem legătura mi-a trimis actele, ci eu le-am trimis când ei mi le-au solicitat). Vreau să vă spun că această corespondenţă electronică durează mai mult sau mai puţin, tot în funcţie de universitate, iar în ceea ce priveşte aplicaţia la mai multe universităţi, unele îţi trimit răspuns că ar dori să te primească, altele îţi spun elegant că nu te pot primi că nu mai au locuri (chestiune destul de ciudată dar frecvent întâlnită), iar altele pur şi simplu nu-ţi mai trimit niciun răspuns. Eu am aplicat la cinci universităţi, dar de la unii n-am primit niciun răspuns, iar alţii mi-au spus, destul de târziu chiar, că nu mai au locuri. Trei universităţi însă mi-au răspuns destul de repede, aceasta unde sunt, din Huddersfield (un oraş cu peste 120.000 de locuitori situat între Manchester şi Leeds), o alta din Birmingham şi una din Kent. Târziu de tot, o a patra, cea care nu mi-a răspuns, mi-a spus că ar dori totuşi să merg la un interviu… Dar era deja prea târziu, cam cu două zile înainte să plec în Anglia, eu alegând între timp Universitatea din Huddersfield, acolo unde puteam să-mi continui pasiunea, arta fotografică.

 

Cazarea şi masă

- Când ai plecat ce îndoieli aveai? Ca orice om, ne gândim că aveai tot felul de temeri, de întrebări…

- Da, nu a fost uşor, ţinând cont că plecam pentru prima dată de-acasă, la o vârstă când lucrurile le iei totuşi uşor, când viaţa ţi se pare roz. Totuşi, chiar şi fără experienţa vieţii, încercam să pun întotdeauna răul în faţă şi să încerc apoi să caut soluţii. Ţin minte că cele mai mari probleme erau legate, în mintea mea, de cazare şi masă. De şcoală îmi puneam probleme mai puţin. Şi dorul de casă, de prieteni, de oraş, de ţară îl luasem în calcul şi mereu îmi spuneam că nu-i nimic, când nu mai rezist vin pentru câteva zile acasă şi-mi trece. Cu cazarea este o oarecare problemă, poate că exact opusul din România. În sensul că în ţară există cămine şi cantine studenţeşti în campusuri, care aparţin de universităţi, la preţuri relativ acceptabile. În Anglia, toate aceste cămine studenţeşti aparţin de nişte companii particulare, care le închiriază, la preţuri mult mai mari decât în ţară. Şi dacă în ţară preţurile de cazare la particulari sunt mai mari ca şi la căminele studenţeşte (e drept, creşte şi confortul), în Anglia situaţia e tocmai inversă, preţurile de cazare în chirie la un apartament sau la o casă particulară sunt mai mici. Evident că în casa respectivă locuiesc mai mulţi studenţi, dar condiţiile sunt foarte bune, bucătăria e dotată cu tot ce trebuie, o toaletă o folosesc doi-trei oameni pentru că sunt mai multe şi aşa mai departe. Ca să vă spun concret, o cameră la cămin m-ar fi costat undeva la 400 de lire sterline pe lună, în timp ce la cazarea de la particular plătesc 160 de lire sterline pe lună, într-un spaţiu cu mai multe camere, cinci, unde fiecare student are camera lui, iar băile le folosim doi, respectiv trei oameni. Condiţiile sunt mai bune ca la cămin (nu vorbesc de camerele de cămin care au baie proprie – că sunt şi din astea, vorbesc de camerele care au grupuri sanitare comune pentru 4 sau chiar 6 studenţi). Până la urmă a ieşit bine şi cu cazarea şi cu limba engleză, cu care am reuşit să mă adaptez după un timp.

• 
•