Deşi au trecut treizeci de ani de atunci, timpul nu le-a putut şterge din memorie tot ce a urmat exploziei din care au scăpat arşi, dar cu viaţă. Fără exagerare, cei doi foşti salvatori minieri vulcăneni cu care am vorbit mi-au mărturisit că, pentru ei, faptul că au scăpat cu zile a fost ca o a doua naştere.

 

„Suflul exploziei a dat cu mine de toţi pereţii!”

În 1986, George Lascăr avea treizeci şi trei de ani şi lucra ca mecanic la staţia de salvare. A doua zi după explozia care răpise vieţile mai multor ortaci, se afla, împreună cu alţi cinci salvatori minieri, la baza de salvare din subteran. Galeria în care, cu o zi înainte, avusese loc explozia fusese închisă. Era aproape de ora două după amiază, schimbul lor era pe terminate şi oamenii se pregăteau să urce la suprafaţă. Împreună cu un coleg, a cărui mărturie a-ţi citit-o, Georgel ieşise din galerie, ca să-şi rezolve micile nevoi personale. „Deodată, îşi aminteşte Georgel, am simţit că, pur şi simplu, mi se ia aerul de la gură. Apoi am auzit explozia”.

 

A mai apucat doar să-l

întrebe pe colegul său dacă a simţit la fel ca el, după care amândoi au fost înghiţiţi de limba de foc care cuprinsese toată galeria. „Mi-am pus mâinile pe ochii, spune George, iar suflul a dat cu mine de toţi pereţii”. A durat un timp până şi-a revenit. Nu mai ştia unde îi este colegul. Curentul electric de la puţ era întrerupt, aşa că a urcat pe scări mai bine de trei sute de metri. Pe mâini şi pe palme mai că nu mai avea piele. Simţea cum o lasă, bucăţi, bucăţi, pe treptele scării. A ieşit la lumina zilei pe galeria de coastă.  

 

La Spitalul de Urgenţă din Petroşani

era lucid şi îşi amintea perfect prin ce a trecut. A făcut însă imprudenţa să intre în cada de baie. „Am scos un urlet, îşi aminteşte Georgel Lascăr, după care am nu am mai ştiut de mine”. Când s-a trezit era bandajat şi simţea arsuri pe nas şi pe trahee. I-a rămas recunoscător toată viaţa medicului Frăţilă care venea zilnic, ca să-i cureţe rănile, dar şi celorlalţi doctori petroşeneni care l-au îngrijit. 

 

Rememorează 

şi acum  tot ceea ce i-a trecut prin minte după ce focul şi suflul exploziei au trecut peste el. S-a gândit la cei trei copii. Sergiu, cel mai mic, era de numai opt luni în anul acela. Apoi, la spital, s-a speriat la gândul că familia îi va rămâne fără bani dacă el nu merge la şut. A fost asigurat că, pe timpul spitalizării, familiei îi va fi înmânat salariul lui întreg. Dar nu a fost deloc aşa. Toţi salvatorii care au scăpat cu viaţă  au fost plătiţi cu 75 la sută din retribuţia de bază.

 

Inginerul Găman,

şeful staţiei de salvare de la CSM, trecea zilnic pe la cei răniţi. „Ne încuraja şi ne spunea să nu ne lăsăm de salvare, îşi aminteşte Georgel de spusele inginerului. Eu l-am ascultat, dar alţii au preferat să se lase”. Ca salvator a mai prins explozii la acelaşi sector al minei Vulcan, la Aninoasa şi Paroşeni.

„Mila lui Dumnezeu este extraordinar de mare şi numai încrederea în El îţi dă viaţă!”, zice Georgel convins că divinitatea l-a ajutat să treacă şi peste urmările accidentului rutier din 18 martie 2014, petrecut la Băieşti. Din care el a scăpat cu zile, ca printr-o minune, deşi unii i-au dat şanse minime de supravieţuire. În prezent, Georgel Lascăr este pensionar şi îi ajută pe cei doi fii ai lui să continue afacerea începută de el.

„I-aş ruga pe toţi minerii care pleacă la şut ca, înainte de a ieşi din casă, să-şi pupe întreaga familie, iar când coboară în subteran s-o facă avându-l pe Dumnezeu în inima şi sufletul lor. În rest, sănătate şi încredere că nu se va întâmpla nimic!”.