DIN NOU PE POZIŢIE

 

6 septembrie 1916. În zori de zi, în drum spre Bumbeşti soseşte ordinul de luptă.

Batalionul 1 şi 2/18 vor merge la Bumbeşti, iar batalionul 3/18 la Recea, pe hotar. Va ocupa poziţie, o va întări, va lupta de va fi nevoie, pînă va veni regimentul 58 infanterie, să-l schimbe.

De la cantonul Rafail, batalionul începe să urce, înşirîndu-se pe un drum îngust, printre pietrii, spre locul indicat.

La ora 1 trecem comanda, poziţie întărită cu tranşee ocupată de batalionul 3/58 şi spre seară ocupăm muntele Recea.

Companiile 9 şi 10, în prima linie, formează avanposturi; compania 11 şi 12 garda mare, aşezată în bordei, şi un batalion din regimentul 59 formează grosul.

În lanţul de trăgători, pe coama muntelui, nu se găseşte nici un adăpost contra vîntului, care bate şi e îngrozitor de rece.

A mai fost frig în acest război, dar în astă-noapte, cît în toate zilele de pînă acum.

Cu drept cuvînt i s-a zis acestui munte „Recea”.

7 septembrie 1916. Batalionul 3/18 întăreşte poziţia, lucrînd tranşee în piatră. Batalioanele 1 şi 2/18, conform ordinului diviziei, s-au pus în marş spre vama Buliga, unde au ajuns la 3 noaptea.

Artileria inamică bombardează. Dimineaţa îşi înteţeşte focul.

Un proiectil loveşte o stîncă; o schije loveşte grav pe slt. Tiberiu Popescu, director al gimnaziului „Tudor Vladimirescu” din Tîrgu-Jiu.

Moare în spitalul din Tg.-Jiu, cu toată îngrijirea deosebită dată de doctorii Andreescu şi Max Culcer.

Colonelul Cocorăscu trece la comanda Diviziei II-a în locul generalului Muică, iar colonelul Jipa, comandantul regimentului 18 Gorj, la comanda Brigăzii 21 infanterie, dînd următorul ordin de zi:

„În conformitate cu ordinul Diviziei II-a no. 406 şi ordinul de zi no. 8 din 6/9 1916 al acelei divizii, încredinţîndu-mi-se comanda brigăzii 21 infanterie, las comanda regimentului locotenentului colonel Nicolau Andrei. Numit la comanda Brigăzii 21 infanterie, mă simt dator a mulţumi din adîncul sufletului meu ofiţerilor, subofiţerilor, caporalilor şi soldaţilor pentru bărbăţia, credinţa şi tenacitatea de care au dat dovadă în luptele ce am avut în timp de 23 zile şi am credinţa nestrămutată că şi în viitor regimentul Gorj no. 18, care intră în compunerea Brigăzii 21 infanterie, împreună eu regimentul 58 infanterie îmi va dovedi curaj şi avînt ostăşesc pentru a contribui la îndeplinirea idealului naţional”. 

8 septembrie 1916. Spre nord-est, Parîngul îşi ridică poruncitor vîrful, să nu disperăm, să ne ţinem bine. Cu ajutorul Sfântului, către care îşi ridică ruga, vom învinge!

De aici pînă la el nici un soldat.

La poalele lui, în plaiurile Novacilor, două companii din 58 stau straje neadormită simulînd legătura cu trupele de la Olt.

La apus, peste Jiu, de la Cîndet şi pînă la Straja, luptă titanică se desfăşoară.

De la Verdun, unde n-au putut să treacă peste zidul ridicat de sufletul Franţei, valu­rile puhoiului inamic se abat şi, în mers vijelios, se izbesc clocotitor de munţii Carpaţi, unde soldatul român, lipsit de ajutorul proiectilelor de tun, de tovărăşia corului de mitraliere, le ţine calea cu baioneta.

Deoparte a crestei, lîngă muntele de piatră, se ridică muntele sufletului românesc, lovit de vitregia soartei, plin de virtuţi, de nădejdi sfinte şi hotărît pentru jertfă.

De cealaltă parte, stă orgoliul maghiar, exaltat de mîndria germană, prevăzută cu tot felul de arme de distrugere.

Au ocupat acum cîteva zile Straja, vîrful Merişor şi Cîndetu, înălţimi dominante, fără luptă, din lipsă de prevedere a fostului comandant al diviziei.

De azi-dimineaţă, artileria inamică trage continuu şi infanteria îşi îndeseşte atacurile, cu gîndul de a scoate complect munţii din mîinile românilor.

Vijeliei de bombe şi reţelei de plumb ieşită din gura mitralierelor se opune hotă­rârea solemnă a Gorjenilor din batalioanele 1 şi 2/18 şi 2 şi 3/58 de a nu ceda o palmă din pămîntul sfînt al căminului lor.

Patru atacuri date cu forţe superioare sînt oprite în vîrful baionetelor; infanteristul german fuge, cerînd sprijinul artileriei, care începe cu mai multă furie să verse foc. Lupta continuă cu încleştare.

În toiul luptei, în primele valuri de atac şi rezistenţă, cad răniţi: căpitan Popescu Sima, comandantul companiei 12/58, slt. Budescu Ilie, învăţător la Andreeşti, Gorj, din compania 12/58, slt. Iscrulescu Ilie, învăţător din Aninoasa, compania 6, iar cpt. Păsăreanu Constantin şi plot. major Sovatie din 58 mor împuşcaţi.

 

PLÎNS ŞI SUSPIN

 

Batalionul 3/18 dă în primire regimentului 41 poziţia de la Recea şi, odată cu ecoul corului infernal al bătăliei de la Buliga, coboară plaiurile Bumbeştilor apucînd spre Rostovanu, cale de 80 km.

În Valea Jiului, străbatem satele: Bumbeşti, Sîmbotin, în care bătrînii şi femeile ne privesc cu îngrijorare. 

Privirea lor să fie sancţiune că am fost învinşi?

Nu! Ne-am făcut datoria, e un imbold să ne-o facem mai departe!

Întunerecul se lasă şi ne îngreunează marşul.

Cu lumini ajungem şi cantonăm o noapte la Rugi, în locurile unde am stat mai bine de un an în concentrări. 

Cu durere, revedem locurile de unde am plecat la luptă.

Eram mulţi. Vestea sosirii umple satul. Gazdele aşteaptă. Nu vin toţi. Or fi rămas pe urmă? Sînt morţi ori răniţi în spitaluri? De la o casă la alta fierbere mare. Şoapte, plîns şi suspinuri - lîngă lumini palide - se prelungesc pînă noaptea tîrziu.

 

LA CREASTĂ, BĂIEŢI!

 

9 septembrie 1916. La 5 dimineaţa, pe cîmpul de instrucţie nord-sat se adună soldaţii cu flori la pălărie şi armă, însoţiţi de urările populaţiei.

Porneşte batalionul spre Rostovanu.

Sîntem spre Vălari. Un călăreţ în fuga calului ne ajunge; ştafeta. Coloana se opreşte. Ordin de la divizie să mergem în cel mai scurt timp la Buliga.

Cadrilul morţii, ordonat de Wilhelm al II-lea pe tot globul, îşi înteţeşte ritmul în munţii Gorjului.

Germanii vor să spargă frontul. Douăzeci km. de suiş îl străbatem cu pas grăbit.

Cu trei sute de ani în urmă, acest drum a fost străbătut de Marele Voievod Mihai, spre împăratul Rudolf al II-lea, să-i arate purtarea nedemnă a generalilor săi.

Fantoma marelui erou, călare pe calul, ce se zice că a căzut sub greutatea drumului, în locul însemnat cu numele „Poiana lui Mihai Vodă”, stă înainte şi ne mînă, poruncindu-ne să-i răzbunăm moartea, pedepsind cum se cuvine pe urmaşii asasinilor lui.

Glasul sinistru de tun şi tocănitul mitralierelor căror ecou se prăvăleşte prin văi pînă departe în sate sub forma unui vuiet continuu de furtună, ne îndeamnă să iuţim pasul.

Întîlnim automobile, cară şi tărgi cu răniţi. Cei ce sînt acolo, şi îi auzim gemînd de durere, şi-au făcut datoria. Mergem să ne-o facem şi noi. Pe frontieră să murim înainte ca ungurul şi neamţul să ne calce pămîntul!

Soldaţii, cu pumnii încleştaţi pe arme, cu ochii aţintiţi spre locul luptei, grăbesc pasul, neţinînd seama de ce se petrece în dreapta şi în stînga.

Ajungem la Pichetul Buliga, cam la 6 km. de frontieră.

Într-o poieniţă mică, înconjurată de copaci bătrîni şi tufiş, stă batalionul în coloană.

Colonelul Cocorăscu, însoţit de un maior francez, Cartier, se urcă pe un buştean şi, arătînd cu degetul spre hotar, zice: „Copii! acolo e duşmanul. Dincoace, sînt părinţii, nevestele, copii şi avutul vostru. Săriţi la creasta muntelui la frontieră şi respingeţi duşmanul, care vrea să vă necinstească familiile, şi să vă ia avutul. La creastă băieţi, cu Dumnezeu înainte!”.

Mai vrea să spună ceva, nu se aude; îl întrerup soldaţii prin jurămîntul ce-l depun în faţa lui Dumnezeu şi a comandantului, că aşa vor face, strigînd „Ura!” din toate puterile.

 

O FRUNZĂ PURTATĂ DE VÎNT

 

A ordonat „Jos raniţele”.

Cu sacul plin de cartuşe şi grenade, cu arma în mîna, cu privirea fixă la creastă, pornesc ostaşii împinşi de o putere mistică, izvorîtă din forţa, nebănuit de mare, a instinctului de conservare a neamului românesc.

Viforul dezlănţuit de furtună scutură de pe sufletul românului zgura aşezată de necazurile vieţii şi de vitregia trecutului.

Izvorăsc şuvoaiele puternice de energie ale vitalităţii neamului românesc şi se revarsă. Un fluid îi mînă în luptă. Fiecare e o frunză purtată de vînt. Un singur val se urcă cotropitor peste înălţimi, la creastă, să stăvilească pofta de cotropiri a duşmanului şi apoi să dărîme munţii, ca hotar despărţitor între fraţi.

Înainte, căpitanul erou Amzulescu Dumitru, comandantul batalionului, stăpînit de un singur gînd, ca întotdeauna, să-şi împlinească pînă la cap datoria.

În capul coloanei, compania 9-a pe care o comanda locotenentul Haralambescu D., doborît de boală, a fost evacuat la spital.

Încă trei sferturi de oră şi sîntem în zona de foc. La postul de prim-ajutor al regimentului, instalat între stînci mari de pietrii, doctorul Ciopală îngrijeşte cu ­de­votament vreo cincisprezece răniţi. Pansează, evacuează şi încontinuu primeşte alţii.

 

PIRONIŢI LOCULUI

 

Pe linia de luptă sînt camarazi din batalioanele 1, 2/18 şi 3 din 58, care de trei zile luptă cu încordare.

De mulţime nu le pasă, de tunuri şi mitraliere nu se înspăimîntă, morţii şi răniţii nu-i mai impresionează, sînt hotărîţi să moară pînă la unul, cu arma în mînă, căţăraţi de stîncile de piatră de pe hotar.

La dreapta, un batalion din regimentul 71, care ocupă Cîndetul şi Dumitra, făcînd legătura cu 18 infanterie, cedase aceşti munţi de o importanţă capitală pentru mersul luptei şi se retrăsese.

Flancul drept al sectorului era ameninţat.

Acolo merge şi întăreşte batalionul 3 formînd unghi defensiv.

La extrema dreaptă compania 9-a. Tot batalionul ia formaţie de luptă pe patru valuri de trăgători.

Germanii au ocupat tranşeele părăsite de batalionul din 71. Sînt la o sută de metri.

Ordin de atac să-i scoatem din tranşee.

Goarnele sună şi strigăte de „Ura”, 

înaintăm!

Cîţiva paşi, un foc de arme şi mitraliere ne pironeşte locului.

Două mitraliere de pe Tenia ne seceră pe flanc. Bubuie tunurile, pocăne mitralierele, se văietă răniţii odată cu seara se formează un răsunet, de ai impresia că infernul lui Dante s-a coborît pe pămînt şi se năruie munţii.

În primul val de trăgători, în momentul înaintării, locotenentul Popovici Emil, comandantul companiei a 11-a, rănit la dealul Bran, revenit pe front de la spital, nevindecat, auzise că duşmanul a ajuns la frontieră, străpuns de un glonţ prin inimă, rămîne încremenit.

Odată cu el, în toiul luptei, moare slt. Stroescu Marin de la compania 12 şi slt. Slăvescu Ion de la compania 5; cade rănit slt. Gheorghiţoiu Gh, de la compania 6, slt. Lupulescu Dumitru e împuşcat prin cap. Ridicat de pe linia de luptă, este dus în satul natal Arsuri, moare a doua zi şi e înmormîntat la biserica din satul său.

Într-o clipă, rîndurile ni se răresc simţitor. Flancul sting n-a putut face nici un pas.

Contraatacă germanii! Îi respingem.

Înnoptează, ne fixăm locului. Tranşee nu putem face în piatră.

Ploaia, care ne udă pînă la piele, încetează. Este vînt rece, cade bruma. Mantalele sînt Ia raniţe. Toţi soldaţii tremură, unii cu lacrimi pe obraz.

La Recea suferisem frig strajnic, uscat însă. Cel pe care îl îndurăm acum e umed şi aspru.

De ieri n-am mîncat nimic. Frigul nu-mi îngăduie să dorm şi umblu pe la santinele, să văd dacă îşi fac datoria’

Flămînzi, înlemniţi de frig, frămîntaţi de emoţiile luptei, stau neclintiţi la datorie. 

10 septembrie 1916. La ora 4 1/2 se schimbă batalionul 3/18 de pe poziţie. Din cauza întunericului, şi a poziţiei accidentate, companiile 9 şi 10 nu merg pe acelaşi drum cu a 11-a şi a 12-a.

Se face ziuă şi se găsesc la rezervă, înapoia frontului, unde vine provizia.

La ora 7 începe lupta. Germanii dau semnalul. Într-un sfert de oră, creasta muntelui este acoperită de fumul ieşit din proiectile.

Stîncile sunt sparte, schije de tun şi sfărîmături de pietri cad în toate părţile. Împuşcăturile se îndesesc, mitralierele complectează corul. Grenadele se încru­cişează şi răresc rîndurile. Germanii atacă. Flancul drept ameninţat, pe linia de luptă se cere ajutor. Compania 9-a primeşte ordin să întărească. Execută, respinge inamicul, care înaintase puţin şi restabileşte frontul.

Toată ziua, pe creasta muntelui e frămîntare şi fierbere mare. Încleştare de arme, scrîjniri de dinţi, şuroaie de sînge. Vine provizia. Numai noaptea se poate servi masa ostaşilor. Mantalele soldaţilor n-au fost aduse. Unii au dezbrăcat morţii, nemaiputînd răbda de frig. Noaptea a bătut brumă groasă de albise pietrile. 

11 septembrie 1916. Lupta continuă cu aceeaşi înverşunare ca în ziua precedentă. între atacuri să nu fi mişcat, că te ochea. La rîndul lor, nemţii trebuiau să fie disciplinaţi, că-i vînam.

În stînga Jiului, sectorul e ocupat de Brigada 21 infanterie, colonel Jipa.

Din defileul Jiului spre apus pînă la Straja, Brigada 27 infanterie, colonel I. Anastasiu.

De la Straja pînă la Oslea, Brigada colonel Scărlătescu. Două batalioane din 58, comandate de maiorul Max Constantinescu, atacă centrul poziţiei, pe şoseaua Buliga-Vulcan spre cota 771.

Batalioanele 1/18 şi 1/71, comandate de maiorul Lojie, în flancul drept al sectorului, atacă spre cota 825.

Batalionul 2/18 primeşte ordin să atace în direcţia cotei 815 iar batalionul 3/18 are ordin să atace muntele Straja.

Batalionul 1 din 59 va da cîte o companie rezervă la fiecare coloană. 

12 septembrie 1916. La ora patru dimineaţă, batalionul 3/18 trece din rezervă pe poziţie. în timpul ocupării poziţiei, moare împuşcat prin abdomen unul din cei mai curajoşi caporali din compania 9-a, Lomanescu Ion de la Tismana.

La ora 7 dimineaţa batalionul 3 porneşte să atace muntele Straja. Făcusem 6 luni concentrare prin aceste locuri şi-mi dam bine seama că este un atac riscant

În timp de pace, ca să sui vîrful Straja, îţi trebuia 6 ore.

Pe vîrful muntelui, inamicul avea tranşee şi mitraliere. Trăgea odihnit, noi trebuia să ne întrebăm cum ne căţărăm pe pietre, să urcăm, necum să mai tragem; dar ordinul se execută.

Plecăm la atac. Compania 10 comandată de bravul locotenent Lupan în linia I-a, compania 9 linia II-a.

150 metri şi mitralierele inamicului au început să ne împroaşte, fără posibilitate de ripostă din partea noastră.

Împreună cu locotenentul Lupan, slt. Manolescu I., slt. Kindilidis şi cu mai mulţi soldaţi ne adăpostisem după o stîncă mare.

Sergentul Dijmărescu cade mort.

Pe tot frontul luptă crîncenă. Se ridică un val şi porneşte la atac. Cîţiva paşi şi mitralierele inamicului îl culcă la pămînt. Alt val se ridică şi îi urmează aceeaşi soartă.

Slt. Micodin Ion, comandantul companiei I-a, ordonă să pornească cu toţi odată şi într-o clipă să fie la tranşeele inamicului, altfel îi omoară pe rînd şi tranşeele inamicului rămîn neocupate. Deodată se ridică. O pînză de gloanţe îi împresoară. În fruntea valului cade, străpuns de un glonţ prin picior, slt. Micodin. Puţin mai la dreapta, un glonte izbeşte pe slt. Pîrvulescu Leonte, rămănînd să conducă trupa mai departe în luptă slt. Mitruţoiu D., învăţător la Logreşti Moşteni-Gorj.

Inamicul aşezat solid în tranşee, înzestrat cu o reţea deasă de mitraliere, susţinut de o artilerie puternică, nu poate fi scos din poziţie de ostaşii viteji, dar fără mitraliere şi cu foarte puţine tunuri.

La ora 12 ordin de încetarea atacului.

Un agent de legătură, culcat de multe ori de mitralieră, aduce ordinul să ne retragem pe poziţia de plecare. Îşi daseră seama că e o greşeală să se execute asemeni atac.

„Hai, domnule locotenent, Straja se ia prin politică”, grăieşte un soldat.

Să ne retragem era imposibil; închişi în gard de foc stăm flămînzi, pînă cînd, datorită întunerecului, reocupăm poziţia de plecare la atac. 

13 septembrie 1916. Pe la Rostovanu, Brigada de vînători colonel Scărlătescu a străpuns frontul inamic, a trecut Valea Jiului Românesc şi înaintează spre Tulişa. 

Inamicul, în pericol de a se i se, tăia linia de retragere spre Cetatea Bolii, ordonă retragerea.

Pe la Recea Brigada 21, pe aici detaşamentul Vulcan atacă; inamicul mai rezistă cîteva ore, apoi se retrage şi e urmărit.

Capturez o mitralieră şi prind 12 prizo­nieri.

Se termină una din cele mai crîncene lupte din cîte am avut pînă acum.

Aici s-a văzut pe deplin puterea de atac şi curaj a soldatului, răbdarea lui fără margini de foame, rezistenţa lui contra frigului. Şi toate acestea fără să spună un cuvînt.

Peste 900 de vieţi s-au stins aici. Cadavre mutilate, fără mîini, fără picioare, împărţite în două, unele peste altele, acopăr stîncile ciopîrţite de tun, roşite de sînge.

Un chipiu românesc lîngă o cască germană şi cadavrele sînt alături străpunse reciproc de baionete.

Pe feţe e imprimată spaima morţii.

Pe zona frontului, dincolo de tranşeele părăsite de inamic, foarte puţine cadavre.

O adevărată movilă de cadavre: făcuseră nemţii, într-o vale, cu gîndul de a le aşeza într-o groapă comună.

Numai în cămaşe, cu faţa tînără, notînd dispreţul morţii, neridicat de patru zile, aproape acoperit de camarazi căzuţi peste el, stă corpul eroului lt. Popovici Emil.

Nu departe de el, din şiragul de cadavre, este cules corpul bravului slt. Slăvescu Ion de la compania 8-a. Tîrnăcoapele lovesc greu în piatră.

Gropi largi se deschid. Pămîntul pietros al pasului Vîlcan este înroşit de sîngele a 500 de viteji răniţi din regimentul 58. Din compania mea au căzut 30 de gradaţi şi soldaţi, floarea tineretului.

La ora 4, batalionul 3/18 strîns în careu într-o vale de la picioarele Strajei, dinspre Vulcan ascultă cu religiozitate ordinul no. 63 din 12 septembrie 1916.

 

Pentru ca pe veşnicie să fie pildă tuturor din regimentul 18, bravura locotenentului Popovici Emil, comandantul companiei 11-a, ordon ca începînd de azi compania să poarte numele de „Popovici cel brav”.

Comandantul detaşamentului Jiu ss/colonel Anastasiu

 

Inamicul s-a retras înspre Cetatea Bolii. Batalioanele 1, 2 şi 3 ale regimentului 18, rezervă generală, cantonează în Vulcan. Regiunea carboniferă este din nou în mîinile noastre.

Batalionul 4 se pune în marş prin Dealul Şerpilor spre Tulişa şi Făgeţel, pe care trebuia să le atace împreună cu batalionul Morjan din regimentul 43 infanterie.

Noaptea de 13-14 o trăieşte batalionul 3, într-o vale de lîngă pasul Vîlcan, pe panta de est a muntelui Straja, ca rezervă a sectorului.

La ora 4 p. m. coborîm spre Vulcan, unde ajungem la ora 12 noaptea.

Prin întunerec, compania 9-a aşează avanposturi pe dealul de la est de Vulcan.

În liniştea nopţii, prin văi negrite de cărbune, pe dealuri acoperite ici şi colo de tufişuri, sentinelele îndoite veghează. Posturile mici şi garda mare stau aşezate între pietre, pe pămînt umed şi e frig.

15 şi 16 septembrie 1916. Batalionul 3/18 cantonează în Vulcan.

Batalioanele 1 şi 2/18, rezervă la dispoziţia brigăzii colonel Scărlătescu.

17 septembrie 1916. Batalionul 3, rezer­va regimentului 58, pe dealul Mălai, la răsărit de Petroşani.

Tulişa şi Făgeţelul nu pot fi reocupate. Batalionul 4 organizează poziţia de apărare pe dealul Şerpilor, făcînd legătură în dreapta cu regimentul 1 vînători şi la stînga cu batalionul căpitanului Morjan. 

18 septembrie 1916. Regimentul 58 atacă poziţia Piatra Roşie şi Dealul Leşului. O baterie de artilerie de munte susţine atacul.

O bucurie nespusă.

Fratele meu Vasile vine în zona morţii de proiectile şi foc, să-mi aducă veşti şi să mă vadă. Toţi ai mei sînt sănătoşi, Iulia vorbeşte mai bine; ştie că sînt la război.

Doarme cu mine pe o foaie de cort, cu un sac de cartuşe căpătîi. 

19 septembrie 1916. De ieri, luptele se înteţesc.

La flancul drept păstrăm iniţiativa atacului. Regimentul 58 atacă Dealul Leşului. La flancul stâng, iniţiativa ofensivei a trecut de partea duşmanului. Trupe noi, aduse de pe alte fronturi, au sporit efectivele inamicului. Ecoul bubuitului de tun de la Oboroca se întîlneşte cu acel de pe Dealul Leşului şi împreună cu clenţănitul continuu al mitralierelor formează zgomot asurzitor, ce umple văile pînă departe spre creasta munţilor.

Printr-o pădure mică de plopi, cobor cu compania în Valea Jiului. Trec pe o punte, prin partea dinspre răsărit, intru în oraşul Petrila, şi mă aşez la poalele dealului într-un loc defilat de gloanţe.

Colonel Neagu, comandantul regimentului 58, îmi ordonă să aşez compania înapoia fabricii de cărămidă din Petrila, unde va rămîne peste noapte.

Noaptea plouă, ne adăpostim sub foile de cort.