• Episodul Căderea Guvernului

 

Negocieri în aer… liber

- Au reuşit minerii în septembrie 1991 să prăbuşească Guvernul României?

- Spre deosebire de guvernele din dictaturi, cele ale statelor democratice, contrar aşteptărilor, nu sunt nişte structuri foarte stabile. Au o anume fragilitate, sunt special concepute pentru a se prăbuşi, atunci când nu mai au la bază o consistentă susţinere parlamentară. Conform Constituţiei, parlamentul poate oricând să facă sau să desfacă guverne, dacă o anumită formulă este susţinută de o majoritate. Majoritate parlamentară, desigur. Majoritate care, în România, aşa cum rezultă din practica politică, se poate uşor obţine, aleşii dezertând de la un partid la altul, de cele mai multe ori din interese pur personale. Este un punct slab al democraţiei româneşti, dar până azi nu s-a găsit o soluţie…

Conform declaraţiilor, minerii veniseră atunci la Bucureşti pentru „negocieri”. Era firesc să înceapă cu Guvernul. Acolo sunt miniştrii de resort, cei ce au în gestiune traista cu bani a statului… Acolo se negociază… Aşa că în 25 septembrie 1991, pe la orele 14:00 minerii erau în Piaţa Victoriei…

- Şi cum au decurs negocierile?

- Nu e uşor să negociezi cu câteva mii de oameni, nedormiţi, excitaţi nervos şi îndoctrinaţi corespunzător, care vociferează întruna. Guvernanţii, speriaţi de atmosfera fierbinte de la intrare, au cerut să se constituie o delegaţie de exponenţi ai minerilor, pentru a se discuta, într-o sală de protocol a clădirii din Piaţa Victoriei. Cozma, care între timp devenise un fel de mareşal, a refuzat. Asediatorii Guvernului au cerut cea mai ineptă soluţie, care se ştia că e inacceptabilă: să iasă miniştrii din clădire, să se prezinte în Piaţa Victoriei, să se negocieze în piaţă, ca la piaţă, de faţă cu miile de petenţi în salopete…

- Cum au argumentat minerii această ciudată propunere?

- Două au fost motivele. Spuneau că dacă Cozma (ajuns peste noapte un bun naţional, cu valoare de patrimoniu) intra în clădirea Guvernului, putea fi uşor anihilat de către organele abilitate ale statului. Se invoca, de asemenea, transparenţa! Să vadă tot poporul cum se negociază cu clasa muncitoare…

 

Atacuri cu conserve de fasole perpelite la sticle incendiare 

- Şi au ieşit miniştrii în piaţă?

- Nu! Aşa ceva nu se putea. Să „negociezi” cu mii de oameni isterizaţi este practic imposibil. În primul rând, clasa muncitoare, de când a coborât din tren, s-a comportat foarte zgomotos. Se urmărea un linşaj mediatic al Guvernului şi o apoteoză triumfală a Marelui Ortac! Guvernul a declinat oferta. Atunci minerii au devenit agresivi. În geamurile clădirii, artileria minerească a lansat primele proiectile: conserve de fasole cu costiţă afumată (darul alimentar, primit de la guvernanţi), dar şi pietre cubice, smulse direct din caldarâm.

- Guvernul, presupun că era apărat de forţe de ordine…

- Exista un dispozitiv de apărare, alcătuit în principal din jandarmi, pe atunci militari în termen. Cărora le tremurau în mâini scuturile, de atâta vitejie… Ei erau conduşi de ofiţeri, desigur. Toată lumea ştia să bată pas de defilare, dar nimeni nu avea experienţa luptelor de stradă. Când asediatorii s-au apropiat, ameninţând intrarea, scutierii au ripostat, conform manualului de instrucţie. Au aruncat spre mineri câteva grenade cu gaze lacrimogene…

- Şi atunci pe mineri i-au trecut lacrimile…

- Aşa scrie în manuale! Realitatea a fost alta. Obişnuit cu atmosfera viciată a subteranului, un miner nu plânge din te miri ce. Minerii aveau vânt bun din spate la toate capitolele. Aşa că jandarmii sunt cei care au început să verse lacrimi. Manifestanţii au aruncat spre jandarmi cu alte proiectile, inclusiv cu sticle incendiare. S-a reuşit chiar incendierea parterului clădirii în care funcţiona puterea executivă a României. Un tânăr soldat, Nicolae Lazăr, a fost lovit de o astfel de sticlă şi a murit în chinuri groaznice.  În jurul orei 17 miniştrii au fost evacuaţi pe uşa din dos a guvernului, refugiindu-se la Parlament…

 

Ipostaze ministeriale (în mişcare) ruşinoase 

- Cum a decurs evacuarea?

- Eram în Parlament, în acel moment. Dar colegii mai informaţi spuneau că miniştrii s-au scăpat cu fuga. Că într-o singură Dacie s-au îngrămădit patru miniştri plini, trei adjuncţi, plus şoferul. Că unul dintre miniştri a ajuns la parlament cu un singur pantof. Celălalt i-a rămas în Piaţa Victoriei, fiind confiscat de asediatori, ca pradă de război…

 

Lovitură… distractivă şi nu prea…

- Era sau nu o lovitură de stat?

- E prea mult spus. La o „lovitură de stat” manifestanţii ar fi intrat în guvern şi ar fi preluat puterea, împărţindu-şi portofoliile. După modul băşcălios şi comic în care s-au desfăşurat lucrurile, manifestanţii nu voiau puterea. Voiau să se distreze… 

 

Victimele  

- Au fost, totuşi, victime…

- Din păcate, au fost! După moartea soldatului Nicolae Lazăr, apărătorii Guvernului şi-au înteţit tirul. Dar nu s-a tras cu muniţie de război, ci cu petarde şi rachete de semnalizare. Din nefericire, probabil o rachetă de semnalizare a explodat chiar în pieptul unei doamne din Bucureşti, Aurica Crăiniceanu, aflată întâmplător în zona de luptă. Rana mortală a acesteia a întărâtat şi mai mult spiritele. Tot un asemenea proiectil a lovit mortal un alt tânăr bucureştean, Andrei Frumuşanu. Pierderile minerilor: ceva căşti şi lămpaşe, multe lăsate ca suveniruri bucureştenilor, cu care de data aceasta minerii se solidarizaseră foarte repede…

 

Văzută dinspre opoziţie, mineriada era chiar simpatică

- Au ocupat asediatorii Guvernul?

- Din moment ce miniştrii fugiseră, ocuparea clădirii nu mai avea sens. S-a aflat că miniştrii sunt la Parlament, deci minerii au luat-o spre Dealul Mitropoliei. Miniştrii trebuiau prinşi, pentru a se putea finaliza „negocierile”!

- Aţi trăit pe viu momentul ocupării Parlamentului?

- Alături de alţi colegi deputaţi l-am trăit pe viu! Deşi eram morţi de frică… Pe la ora 18,  mulţimea era adunată la intrarea în Adunarea Deputaţilor! Era dominată de bucureşteni, nu de mineri. Acest lucru m-a frapat, privind pe fereastra de la intrare. Că erau mai mulţi bucureşteni şi mai toţi aveau în mâini steguleţe cu însemnele electorale ale ţărăniştilor. Absolut întâmplător, la Bucureşti avea loc în acele zile Convenţia PNŢ–CD. Cozma le-a făcut chiar o vizită, fiind primit cu urale şi ovaţii…

- Daţi de înţeles că ţărăniştii au agreat venirea minerilor?

- De ce să n-o spunem deschis! Mineriada din septembrie 1991, fiind îndreptată împotriva guvernanţilor, a fost privită cu multă simpatie de opoziţia de atunci…

 

Năvala minerilor în Parlament

- Avea şi Parlamentul un dispozitiv de pază, bănuiesc…

- Avea, desigur! Câteva sute de scutieri apărau, teoretic vorbind, sediul primei puteri în stat, adică Parlamentul. Atunci am aflat că, din ordinul nu ştim cui, scutierii au fost retraşi la Cotroceni, să apere instituţia prezidenţială. Pentru că se striga atunci şi Jos Iliescu!  Fiecare se gândea la pielea lui! Prima putere, dacă e aşa de puternică cum se spune, va trebui să se apere singură!

- Şi v-aţi autoapărat?

- Da. Rămaşi fără scutieri, parlamentarii au încercat să se baricadeze în clădire. Decizie riscantă, în cazul în care aceasta ar fi fost incendiată, ca la Guvern. Parcă-l văd pe masivul deputat al Uniunii Ucrainenilor din România, regretatul poet şi traducător Ştefan Tcaciuc, cum împingea un ditamai biroul, proptindu-l în uşa de la intrare. Însă mulţimea din faţa clădirii era destul de manierată. Minerii, deşi mai puţini decât ceilalţi, păstrau ordinea. Nu s-a aruncat cu pietre. Dar au împins puternic în uşa de la intrare, veche de peste o sută de ani. Uşă pe care intraseră, de-a lungul timpului, cei patru regi ai României, Kogălniceanu, Brătienii, Iorga, Antonescu etc. Uşa a cedat, baricada de birouri din faţa ei s-a dat deoparte. Şi demonstranţii au intrat în clădire, fără obişnuitele aprobări, fără controlul de rigoare. Pur şi simplu, au dat năvală…

(va urma)