Actul unu (1). În care poetul Gore decepţionat în dragoste, stă la biroul său şi se hotărăşte să scrie o epopee. Simte o durere surdă, metafizică, semn de inspiraţie poetică. Pe pereţi sunt mai multe tablouri.

 

aplecat pe coala albă Gore stă cuprins de febră

cum ardea (cândva, la școală) la problemele de-algebră

dacă-n tot ce-i trist în lume stă la bază o femeie 

va scrie pe-această temă o frumoasă epopee

îşi aprinde o ţigară, mai întâi - de la brichetă -

şi priveşte cu-ntristare şi năduf la verighetă

mai apoi îşi drese vocea şi vorbi uşor, în şoaptă: 

luminează-mă Caliope, muză blândă şi deşteaptă

trece-o oră (chiar mai multe). Gore rupe la hârtii

tot cu foaia albă-n faţă şi în cap filozofii

mai apoi, mâna îi cade peste foile nescrise

şi poetul prins de-o vrajă, adormi furat de vise

se făcea că din înalturi tot văzduhul se deschide

şi coboară lin prin aer roiuri de efemeride

sute de poeţi nostalgici cu metaforele-n pană 

recitând versuri din Gore şi din lirica profană

şi luându-l de sub braţe îl înalţă sus, la cer

într-un rai al poeziei plin de taină şi mister

ce privelişti... iarbă, lacuri… cu pârâuri susurând

şi toţi criticii în viaţă îl priveau cu stimă, blând

el, care-avusese parte doar de cronici echivoce

era protejat pesemne chiar de Benedetto Croce

sub un pom ofta Erato în răcoarea dimineţii

cu Republica în mână, Platon lăuda poeţii

afişând priviri pierdute se plimbau agale, trişti

toţi poeţii preromantici... şi câţiva postmodernişti

toată floarea optzecistă purtând lauri şi cununi

(zări chiar şi câţiva membri ai cenaclului de luni)

ce Danilov? ce Brumaru? ce Dinescu sau Grigore?

Foarţă, Iaru, Cărtărescu? toţi îl proslăveau pe Gore

masturbându-se în texte, poeţii de conjunctură

dădeau fuga să-i recite mica lor literatură

Iată, chiar şi fracturiştii, scriitori de acţiune 

pupau mâna fără jenă şefilor din Uniune

sesizând atâta stimă cum vibrează-n în jurul lui 

îşi simţi călduţ prin maţe, geniul scriitorului

şi de undeva, din umbră, fără pix şi fără coală 

i-apăru deodată-n faţă, poezia virtuală...

tânără (şi cam naivă) neavând parcă vreun scop

îşi plimba ca pe-o gentuţă cel mai performant laptop

dar în ochiul de parşivă sclipea un kilooctet

şi un ENTER (scris italic) pe rochiţa de finet

iată deci, ăsta-i Parnasul… îşi şopteşte-ncet poetul

aici murmură şăgalnic metrul antic şi sonetul

săltând limpezi pârâiaşe de metabole şi tropi

numai rime şi simboluri îi cădeau pe frunte, stropi

 

Actul (2). În care îi apare în vis muza. Pe pereţi aceleaşi tablouri. Muza încearcă să-l trezească stropindu-l cu cerneala din stilou. Nu reuşeşte. Poetul zâmbeşte în somn.

 

Domnu Gore! Domnu Gooree! (muza-l trage de ureche)

auzii că dumneatale eşti poetul nepereche

şi c-ai vrea să scrii încalte o frumoasă poezie

eu te-ajut, însă promite c-ai să mi-o dedici doar mie

căci atâta nonvaloare e în jur încât sunt tristă 

nici în vitro nici în vivo poezii nu mai există

am încredere-n matale, îţi las rimele pe masă

chiar şi nişte versuri albe, să-ţi iasă cât mai frumoasă

însă nu vreau epopee, să îmi scrii aş vrea defel 

altceva aştept acuma... un sonnet, sau un rondel

 

Actul trei (3). În care poetul Gore se trezeşte din somn, cască, apoi scrie un sonet. Pe pereţi aceleaşi tablouri.

 

Sonetul muzei virtuale

Prieteni dragi din lumea virtuală

de voi mă simt legat prin poezie

iar de mai scriu vreodat câte-o prostie

iertaţi-mi vina, nu-i esenţială.

 

Iar versu-mi paşnic, deseori stângace

şi rima şchiopătată printre rânduri

dacă v-au deranjat, nu staţi pe gânduri

şi fără milă daţi-mi bobârnace.

 

Mai talentaţi sau mai puţin depinde

de Caliope-ncântătoarea muză

ce vine când şi când, seducătoare.

 

Pe unii-i ceartă, pe-alţii îi amuză

dar numai cei cu har îi vor surprinde

clipirea ştrengărească-n monitoare.

 

Gore se gândeşte deodată (şi) la poezia interactivă. Ar merge un rondel. Dar cine să-l ajute? Rondel n-a scris în viaţa lui. Pentru toate însă există un început, nu? Apelează la prietenii lui virtuali gândind să împartă gloria cu ei 

(într-un procent care să-l avantajeze, desigur).

 

Actul patru (4). În care poetul Gore este nemulţumit de creaţia sa şi o aruncă la coş. Adoarme iar. În vis îi apare prietenul lui, poetul Pandele care îl sfătuieşte să scrie un haiku (scrie bă, un haiku!). Pe pereţi nu mai era niciun tablou. Muza plecase cu ele. Poetul Gore scrie un haiku direct în japoneză, limbă pe care o auzea la perfecţie încă din copilărie.

 

I ro ha ni ho

he to ci ri nu ru vo

va ca io ta re

 

Recită de câteva ori poezia apoi declară mulţumit: mda, e bună. Ar putea fi studiată chiar în manuale. Cu aceasta, am închis definitiv gura criticii. Şi totuşi… ce ar trebui să cunoască ceilalţi, ce este mai important în biografia lui? Ce subiecte a abordat în creaţia sa? moartea? naşterea? iubirea? dragostea neîmpărtăşită? fiinţă şi nefiinţă? destinul omului? curgerea timpului? frumuseţea naturii? suflet? Despre astea au scris toţi. Dar el? El prin ce va ieşi în evidenţă? Prin ce va rămâne în istoria literaturii? Trebuie să scrie despre altceva. De exemplu despre NIMIC. Nimicul nu prea a stat în atenţia scriitorilor până acum, până la el. Aşadar, scrise următoarea poezie pe care o dedică normal, muzei sale. În tot acest timp, fredona binecunoscuta melodie “de dimineaţă lângă lac, pescarul amator...”, care se potrivea de minune cu versurile pe care le scria în fugă, pe hîrtie.

 

Poezioară despre nimic

adeseori mă folosesc de câte-un şiretlic

căci draga mea, e foarte greu să scrii despre nimic

să batem palma deci îţi spun şi vino dacă vrei

şi am să-ţi dovedesc pe scurt că 2 x 8 fac 3

întotdeauna 3

 

te chinuieşti un an sau doi să scrii întâiul vers

şi celelalte vei vedea cum vor veni din mers

nu trebuie să fii stresat că n-ai nici un subiect

poţi scrie chiar despre nimic şi să o faci perfect

mai mult decât perfect

 

eram un tânăr talentat prin anii de liceu

când mi s-a sugerat să-mi fac un autodafeu

de câte ori voiam să scriu n-aveam caiet nici pix

şi-aveam o profă de desen sărită de pe fix

ca ăia din Tween Peaks

 

dar ce spun eu? adevărat că n-o iubeam deloc

colegii mei se ofticau că locuiam la bloc

din când în când fumam pe-ascuns Carpaţi sau Litoral

de câţiva ani ne chinuim cu noul cod penal

ceva mai special

 

acestea zise eu vă las sunt sigur că v-aţi prins

că tot mai bine-i să câştigi decât să fii învins

şi trag nădejde pe ascuns c-aţi priceput un pic

ce greu şi totuşi ce uşor să scrii despre nimic

un simplu şiretlic

 

Epilog. Poetul Gore se hotărăşte să-şi facă harachiri (sau hara-kiri? termenul sepuku nu-l mulţumeşte, nu e destul de poetic şi nici nu găseşte rimă pentru el). Gândeşte cu voce tare:

 

s-au scuturat toţi trandafirii

iar eu îmi fac un harakiri

 

Pentru că nu găseşte cuţitul de bucătărie, renunţă şi scrie un epilog.

 

Epilog

nu mi-e frică

să trag oblonul

peste geamul acesta

curat şi 

subţire.

nu mi-e frică

nici să închid 

pleoapa

peste viaţa

abia zărită

printre gene

ca dintr-un tren

în mişcare.

Mă tem doar

să nu încetez 

să iubesc

sau să sufăr.

 

Se aude sunetul unui gong. Poetul Gore îşi desface o sticlă de votcă. Muza suge o acadea şi îl priveşte de undeva, de sus, mulţumită. Poetul Pandele înghite în sec. Toată lumea e fericită. Cade o cortină.

Sfârşit.