Gilbert DANCO: Am învăţat de la Nietzsche că genealogia este o metodă eficientă de investigare a fenomenelor morale, sociale, umane în general. În noua dumneavoastră carte aplicaţi această metodă asupra globalizării. Heidegger, atunci când vorbeşte despre metafizică, ne spune că un fenomen poate fi pe deplin înţeles numai după sfârşitul acestuia. Dumneavoastră vă puteţi gândi în clipa de faţă la o finalizare a globalizării  în sensul ei de occidentalizare?

Claude KARNOOUH: Consider că procesul globalizării nu este încheiat, dar fiind foarte avansat, putem să intuim parţial efectele sale şi, mai ales, cum ar spune Heidegger, care să-i fi fost începutul. Înţelegem mai bine în prezent că globalizarea nu înseamnă pur şi simplu apariţia capitalismului industrial, ci, aşa cum cred că am mai arătat, este acest pas înainte extrovertit al Occidentului spre America, numit de către noi, europenii, „descoperirea Americii”. 

În ciuda tuturor discursurilor de stânga, declarate de emancipare, în rest foarte generoase, nu există în momentul de faţă o putere  capabilă să se opună mondializării sau globalizării. Rusia nu are forţa necesară, China se arată foarte prudentă să nu declanşeze un război, biserica ortodoxă se menţine în tradiţionalismul său închistat, biserica catolică e muribundă în Europa, pe scurt, globalizarea îşi continuă cursa fără oprelişti întrupându-se financiar în băncile mondiale şi politic în SUA. Şi scopul său este sfârşitul lumii pe care omul îl duce la îndeplinire.  Omul fiind în acelaşi timp demiurgul rău şi bun, răul demiurg politic şi bunul demiurg artistic...

Dar, în mod sigur, urmând metoda genealogiei, putem  săpa mai adânc spre origini şi putem vedea că lucrurile sunt mai ascunse decât le percepe simţul comun de atâtea secole. 

 

Gilbert DANCO: În eseurile dumneavoastră vorbiţi mult despre artă şi, am observat, deseori  faceţi referire la produsele artistice pentru a completa anumite argumente din cadrul teoriilor critice asupra politicii, societăţii, culturii... Produsele artistice ale secolului XXI vă mai inspiră în acest sens?

Claude KARNOOUH: În afara unor excepţii (de exemplu, aici, în România, anumiţi artişti figurativi ai Şcolii de la Cluj) consider că arta contemporană este un rahat, este un nimic argumentat printr-o retorică a pseudosavanţilor structuralişti sau deconstructivişti.  Cu siguranţă, izvoarele artei contemporane puteau emana o uriaşă imaginaţie, dar aşa cum ele se manifestă acum e suficient să le vezi o dată sau de două ori... Să admiri o dată pişuarul lui Duchamps e în regulă, dar să revezi sutele de parodii ale acestui gest e mult prea plictisitor. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar majoritatea artiştilor contemporani îşi construiesc discursuri asupra propriilor creaţii, şi ele au aparenţa unei beţii de cuvinte pseudo-filosofice, pseudo-semantice, pseudo-psihanalitice, pseudo-sociologice, de un nivel foarte scăzut, ca şi cum Leonardo da Vinci ar avea nevoie de discursuri măreţe  pentru a ne face să simţim extraordinarul echilibru al operelor sale. El citise cu siguranţă câţiva filosofi greci şi multe comentarii, dar sinteza se afla în opera însăşi, nu în discurs. Bineînţeles, el cunoştea, ca şi contemporanii săi, teoriile picturale ale momentului, dar nu prezenta operele sale explicate prin aceste discursuri teoretice. Ceea ce contează în arta contemporană e discursul asupra operei, nu opera însăşi. Şi nu mă refer la atitudinile politice „revoluţionare” pe care un număr de opere pretind că le autoreprezintă, când ele nu sunt decât nişte amărâte de spectacole.

Dacă ne referim la muzica contemporană, în esenţă, cu mici excepţii, situaţia e aceeaşi. Compozitorii, în marea lor majoritate, fac experimente acustice de dragul de a experimenta. Din această cauză spectatorii sunt atât de puţini -  doar câţiva profesionişti care înţeleg compoziţia şi nişte snobi care vor să pară cunoscători, dar nu fac nici diferenţa între un si bemol şi un la major. Ei cred că e acelaşi lucru, dar, de fapt, e decalajul pe care Bach a încercat să-l regleze cu impetuozitatea. Deci mergi să asculţi muzică pentru melodie şi pentru armonie, chiar şi dizarmonie, aşa cum deja a compus Mozart...

Ceea ce trebuie subliniat este cât de mult a abandonat modernitatea artistică voinţa de a uni poporul cu elitele, începând, să zicem, cu primul sfert al secolului XX. Picturile Renaşterii din biserici erau accesibile tuturor, ca şi picturile eroice ale lui Delacroix, la fel şi muzica, să zicem până la Wagner. 

Într-un film al lui Bertolucci, care se petrece la ţară prin împrejurimile Parmei, vedem apărând într-o seară de vară din 1950 un grup de ţărani veniţi în trăsuri care se aşează în jurul operei din Parma ale cărei ferestre au fost lăsate deschise pentru ca ei să poată asculta o operă de Verdi... Dacă mergi în Italia poţi auzi muncitori cântând sau fluierând arii de opere, nu numai de Verdi, ci şi de Donizzeti, Leoncavallo, Bellini, Puccini.

Pe scurt, contemporaneitatea în artă a dus la o ruptură completă între popor şi muzica savantă. Pe de o parte, e savantul care se ocupă de experimentări, pe de altă parte e omul simplu care a pierdut muzica autentic populară care îl inspira pe savant şi  care a devenit un domeniu al industriei muzicale, ceea ce e valabil chiar şi în muzica pe care o numim, de exemplu, rock underground...

Cum au scris deja Adorno şi Horkheimer în „Industria culturii” într-un capitol despre dialectica negativă... Fie că este vorba despre Boulez sau Beattles, Alsem Kiefer sau Manzoni... totul este produs de această industrie. Am un capitol publicat în „Adio diferenţei” despre capitalism şi piaţa de artă din zilele noastre. Este unul dintre aspectele globalizării, cucerirea prin capital nu numai a spaţiilor, ci şi a tuturor activităţilor umane. Mi-a plăcut întotdeauna această frază a lui Henri Miller din „Primăvara neagră”: „Când rahatul se va plăti în aur, nici de cur n-or să mai aibă parte proletarii”.

 

Gilbert DANCO: Aţi declarat în nenumărate rânduri că marile puteri din Uniunea Europeană folosesc statele mici din acest organism politic pentru propriile interese economice, financiare, politice. Ce-ar putea face aceste state „minore” pentru a nu mai fi „exploatate”? Dizolvarea U.E. ar fi o bună soluţie în acest sens?

Claude KARNOOUH: U.E. se dizolvă din cauza contradicţiilor dintre marile puteri. Pentru a supravieţui, statele mici ale Europei Centrale şi Orientale trebuie să joace jocul neutralităţii printre marile puteri şi să câştige în ceea ce priveşte suveranitatea. Există o caracteristică structurală a politicii internaţionale, anume faptul că Statele nu au prieteni, doar interese, iar interesele sunt schimbătoare. Marile puteri îşi abandonează întotdeauna aliaţii slabi atunci când e cazul.

 

Gilbert DANCO: Cum vedeţi acum, în 2017, noile relaţii de putere între SUA şi Europa, pe de o parte, şi, la o scară mai mare, între Occident şi Orient?

Claude KARNOOUH: Europa, după încheierea Primului Război Mondial şi, mai mult, după sfârşitul celui de-al doilea, a devenit un „pitic” politic. Se pare că astăzi relaţiile dintre SUA şi Rusia pe de o parte, dar mai ales relaţiile cu China, de cealaltă parte, sunt cele care vor pune piedică relaţiilor internaţionale. Europa dispune încă de o cercetare tehnologică de valoare, dar nu mai are mijloacele financiare de producţie în masă şi pe scară largă. Ea devine un partener de rangul doi. Poate doar carne de tun... în avantajul SUA.

 

Gilbert DANCO: Cum şi cât de  schimbată vi se pare România în urma deciziilor politice şi ale mişcărilor sociale de la începutul anului 2017?

Claude KARNOOUH: Eu nu consider că România s-a schimbat cu adevărat. Cu siguranţă, se observă apariţia unui număr mai mare de membri ai clasei de mijloc urbane datorită unei creşteri importante a firmelor din domeniul serviciilor. Vorbim despre clasele de mijloc a căror majoritate are venituri mici, dar care sunt marcate de o ideologie a individualismului liberal, de ideea „se salvează cine poate”, fără o viziune colectivă în afara plimbărilor cu bicicleta sau cu cărucioarele copiilor..., dar care nu au nici un simţ al solidarităţii sociale, de unde şi discursurile cvasi-criminale asupra bătrânilor, săracilor în general.  Ultimul text al lui Liiceanu este un exemplu recent în acest sens, dar atitudinea asta durează de cel puţin douăzeci de ani... Discurs de clasă profund abject, rasist, care mă duce cu gândul la eugenismul nazist...

 

Gilbert DANCO: În final, v-aş ruga să prezentaţi câteva motive pentru care consideraţi că, astăzi, politica de stânga poate fi mai pertinentă sau mai oportună decât cea de dreapta...

Claude KARNOOUH: Asta depinde de domeniu... în politica internă, să zicem, o anumită „stângă” (nu cea a P.S. francez) asigură un fel de serviciu social de asigurare a unui minim nivel de viaţă celor mai defavorizaţi sau celor mai umili, celor a căror istorie personală, al căror destin familial şi social nu i-a favorizat; asigură un minim acces la un sistem şcolar de calitate, la o asistenţă medicală gratuită şi de calitate, fără a plăti „bacşişuri” exorbitante. Pentru a face aceste lucruri în cadrul integrării europene trebuie să renunţi la regulile impuse de Bruxelles care (vezi Grecia) vizează să ţină popoarele în semi-sclavie pentru a profita mai bine de avantajele economice... Stânga, aşa cum apare astăzi, nu poate realiza decât o mică ameliorare internă, dar nimic pe plan extern, căci dacă am refuza această formă de supunere, atunci ne-am afla in situaţia unui posibil război european.

„Dreapta” poate şi ea să acţioneze în plan social, a şi făcut-o, dar când a avut în faţă o ameninţare, şi această ameninţare era URSS şi blocul comunist, dar odată ameninţarea dispărută, capitalul are în faţa lui un spaţiu larg pentru a desfăşura fără ruşine diferitele sale moduri de exploatare.

 

Traducere din limba franceză:

Prof. Luminiţa MIHOC

Prof. Ana-Maria PALADE