• Interviu realizat în 2014, revizuit în 2017 pe ici, pe colo, prin părțile esențiale…

Realitatea poetului Marian Boboc 

Cine îl fotografiază pe fotograf în timp ce acesta fotografiază un suflet? Cine îl păzeşte pe păzitor în timp ce acesta păzeşte un suflet? Cine îl urmăreşte pe lunetist în timp ce acesta urmăreşte un suflet? Cine îl pictează pe pictor în timp ce acesta pictează un suflet? Dar cine scrie un poem pentru poetul ce scrie un poem sufletului?
Vom parcurge un drum în sens invers alături de scriitorul Marian Boboc care ne-a obişnuit cu ipostaza omului ce stă în spatele multor activităţi: cărţi şi prezentări de cărţi, festivaluri de autor, întâlniri de cenaclu, membru fondator al unor publicaţii cu profil cultural - „Orizont lupenean”, „(Con)texte”, „Prăvălia cu istorii” -, şi alte manifestări culturale dedicate exclusiv Văii Jiului, la care au participat şi invitaţi de marcă din toată ţara. Cum se face că omul acesta neobosit se dedică altora, pe plan cultural, dar tot el este cel care, în urma propriilor acţiuni, este criticat, e drept rareori, de colegii de breaslă? 
Fără a avea pretenţia apartenenţei la breaslă (întrucât nu sunt scriitoare), dar având pretenţia prieteniei ce ne leagă deja de 13 ani (care, între timp, au devenit 16 ani – n.r.), mi-am luat inima în dinţi să fiu, totuşi, omul din spatele lui Marian Boboc, preţ de un interviu. (Ionela DIACONU)

O întâmplare cu gemene…

Ionela Diaconu: Pentru început, îţi propun să păstrăm spaţiul, dar să schimbăm timpul. Suntem în plină vară, mai exact în 4 august 1967 când vine pe lume al treilea boboc al lui Petre şi al Gherghinei Boboc. Dat fiind că se apropie 15 august, deci Sfânta Maria Mare, să deducem că numele de Marian a fost astfel ales?
Marian Boboc: Şi da, şi nu. Da, pentru că latura feminină a familiei mele - răposata mea bunică, mamaia cum îi spuneam, şi mama – îl avea pe Dumnezeu la purtător. Ţineau posturile, frecventau biserica, puneau parastase şi câte şi mai câte. Din păcate, bunica s-a prăpădit, dar mama continuă această viaţă religioasă. Nu, pentru că numele îmi vine de la fata naşei mele, Mariana, care acum este educatoare la Piteşti.
Apariţia mea pe lume s-a produs la maternitatea din Petroşani, fostă „Principele Mircea” (care au fost sfinţită în urmă cu aproape 93 de ani), iar botezul a fost oficiat la biserica ortodoxă din Cartierul Brătianu, ai mei locuind la Lonea pe atunci. Dar, apropo de aceasta, o întâmplare amuzantă. Tata a mers, cum se merge în astfel de cazuri, la mama să vadă dacă a născut, cum se simte, dacă mai are nevoie de ceva etc. De la fereastra salonului de la ultimul etaj al maternităţii, mama i-a spus ceva. Tata aude şi o întreabă: „Fată”?! Mama face semn că da şi supralicitează: „Două”. Când a auzit tata că, pe lângă cei doi băieţi, mai are încă două fete s-a retras strategic şi, bulversat, a meditat minereşte. Aceasta până când, după un timp - să fi fost o zi, să fi fost două?!, cine mai știe… - îl reperează naşa mea, o femeie foarte energică, şi-l ia la rost: „Măi, Petrică! Dar te aşteaptă nevastă-ta de atunci să-i duci vata”. „Ce vată?”, întreabă tata. În fine, şarada se dezleagă. Tata înţelesese fată, în loc de vată, iar mama îi arătase cu degetele: două pachete, nu două fete…       
 
Copil fiind, prin Petroşani cutreieram…

Ionela Diaconu: Ce amintiri sau trăiri intense care aparţin de „Petroşenii” copilăriei tale le porţi încă vii în suflet? În ce cartier ai crescut, unde te jucai? Cu ce năzbâtii te-ai făcut remarcat în cartier?
Marian Boboc: Din august până în luna decembrie 1967 am stat la Lonea, de unde, fireşte, nu am amintiri. Tata se mutase de la Mina Lonea la Mina Dâlja, în speranţa că i se va repartiza un apartament în turnurile de pe str. Vasile Roaită (actuală Avram Iancu). Şi minunea s-a produs. Astfel că am copilărit în centrul Petroşaniului, pe această stradă. Jucam fotbal, mai târziu am fost şi legitimat la juniorii Jiului, umblam pe Dealul Institutului sau la Jiu, unde frigeam slănină, pe care o picuram pe pâine. Împreună cu un prieten, Ocsi, mergeam aproape de poligon, la bunica lui, care făcea nişte prăjituri minunate, escapada asta se numea „La prăji”. Amintiri dulci… Era fain… În cartier nu m-am remarcat cu năzbâtii, că erau alţii mai talentaţi decât mine la acest capitol, şi era greu să te afirmi între ei. Îmi aduc aminte, de o excursie la Jiu. Mă descalţ şi când să trec îmi înhaţă Jiul teneşul, astfel că la întoarcere m-a cărat în cârcă un prieten mai mare, Iancsi. Ce am mai tremurat de frică să nu afle ai mei că mi-am descompletat încălţările…
Îmi amintesc de două năzbâtii de la grădiniţă puse în operă cu prietenul Ocsi. Nu ştiu ce voiam să experimentăm, dar am băgat nişte fire de sârmă în priză. Bineînţeles că firele au intrat în scurt, a puşcat zdravăn şi a ieşit fum. Toată lumea a intrat în panică, dar, după cum se poate observa, am scăpat cu viaţă. Nu însă şi de corecţiile educatoarei şi ale părinţilor. Lângă grădiniţă, cam pe unde e acum Restaurantul Românaşul Vesel, era un restaurant, care avea şi o grădină de vară, parcă se numea Constructorul, şi tot cu Ocsi într-o zi am luat la ţintă cu bolovani sticlele de bere din lăzi. Noroc că erau goale. Nu ştiu câte am răpus, însă, cu siguranţă, ai noştri părinţi au aflat numărul acestora când au achitat factura năzdrăvăniilor noastre.
Mai consemnez un detaliu că la 4 august 1967 a fost inaugurat Muzeul Mineritului din Petroşani. Poate şi acest eveniment să fi fost un semn al destinului, apropo de pasiunea pe care o am faţă de istoria acestor locuri…
 
Farmecul fanfarei
 
Ionela Diaconu: Tinerii se plâng adesea de conflictul dintre generaţii. În ce te priveşte, cum erau raporturile între tine şi părinţi? 
Marian Boboc: Au fost nişte relaţii minunate. M-au lăsat să fac doar ce mi-a plăcut. Nu am resimţit niciun conflict generaţionist. Ceea ce le doresc şi generaţiilor de astăzi…
Ionela Diaconu: Tatăl tău a fost miner, dar şi şeful fanfarei din Petroşani. Mergeai cu el la repetiţii? Te-a tentat vreo clipă să-i urmezi la vreun instrument?
Marian Boboc: Într-adevăr, tata a cântat la fanfară de la vârsta de 10, de când a fost copil de trupă la Bucureşti. Mergeam şi la repetiţii, dar era fain de 23 august, de 1 Mai, de Ziua Minerului. Locuiam în blocul 9 pe strada Vasile Roaită (Avram Iancu), şi la aceste sărbători se păstrase obiceiul din epoca interbelică, mă refer la Ziua de 1 Mai, ca fanfara să dea trezirea comunităţii, vestind astfel sărbătoarea şi mobilizând comunitatea la defilare. Camionul se plimba de la un muzicant la altul. Când ajungea la noi, erau adunaţi mai mulţi muzicanţi, care trăgeau o cântare zdravănă. Noi şi vecinii eram la datorie pe balcoane, iar fraţii mei aveau pregătită din timp o sticlă cu vin legată cu sârmă pe care o desantau însetaţilor muzicanţi. După consumarea momentelor oficiale, fanfara ţinea un concert de promenadă la iarbă verde, la Peştera Bolii, la Brădet, prelungit uneori de reuşite solouri executate de muzicanţi pe pătură, lângă familie şi prieteni. Indubitabil, fanfara avea farmec în vremurile acelea. Apoi, tata a fost cel care s-a străduit să înfiinţeze Casa fanfarei din Petroşani într-o clădire dărăpănată, fostă sifonărie. Prin acest proiect dorea ca tainele muzicii de fanfară să fie transmise şi generaţiilor tinere şi astfel fanfara să reziste vremurilor. Cum s-a prăpădit el, cum s-a ales praful şi de această Casă a fanfarei, încă o dovadă că omul sfinţeşte locul…
Neavând ureche muzicală, era imposibil să studiez vreun instrument, fratele meu Stelu a învăţat vioara. În schimb, cred că de la tata moştenesc plăcerea de a asculta muzică. Fiind un amator şi de muzică folk, regret că nu am învăţat să cânt la chitară. Dar, ce să faci, în viaţă nu le poţi avea pe toate… 
 
Aroma portocalelor din sala de apel
 
Ionela Diaconu: Îţi aminteşti de vreo întâmplare amuzantă legată strict de tine şi de tatăl tău?
Marian Boboc: Tata era un om jovial, foarte activ. Îmi amintesc, când eram copil, mergeam în sala de apel a minei Dâlja, la serbarea Pomului de Crăciun, Moş Crăciun căruia atunci comuniştii îi schimbase numele în Moş Gerilă, şi am primit printre alte cadouri şi portocale. Nu ştiu de ce ţin minte şi acum gustul şi aroma acelor portocale uriaşe. O altă întâmplare se leagă de pasiunea mea, cărţile, pe care părinţii, şi apoi fraţii mi-au susţinut-o în limita… portofelelor. Uneori, deşi îmi dădea mama bani de o carte, tata, din economiile sale, îmi suplimenta, complice, fără ştirea mamei, bugetul alocat achiziţiilor cărţii. Şi aşa, încetul, cu încetul, mi-am clădit biblioteca pe care şi tu o ştii. 
 
Valsul ştimelor
 
Ionela Diaconu: S-a petrecut ceva ciudat, parcă rupt dintr-un final de film, la înmormântarea tatălui tău în toamna lui 2001. 
Marian Boboc: Într-adevăr, scena pe care o voi povesti pare ruptă dintr-un film suprarealist. Când a ieşit convoiul funerar din curtea Capelei „Bobocu”, din clădirea Casei fanfarei, situată lângă capelă, au fost aduse de un vânt tainic, de intensitate magică, marquesiană aş putea zice, partiturile muzicale, ştimele – cum le spuneau muzicanţii vechi. Şi aceste ştime vechi, unele de peste 100 de ani, l-au petrecut, parcă valsând, pe ultimul drum pe tata, care cântase neîntrerupt la fanfară vreme de 60 de ani. Cred că a fost unul dintre cele mai frumoase şi inexplicabile omagii care i-au putut fi aduse înainte de a se despărţi de această lume…    
 
„Eram tineri, aveam de unde muri…”
 
Ionela Diaconu: În ultimii doi ani de liceu ai fost coleg de clasă cu (pictorul) Adrian Cerchez şi astfel aţi legat o prietenie ce dăinuie şi azi. Din cele povestite de tine, pentru că tu eşti un povestitor grozav, m-ai făcut să cred că poţi scrie liniştit o carte de memorii unde două, trei capitole le poţi dedi­ca momentelor pline de umor trăite cu Adi şi alte victime colaterale vouă.
Marian Boboc: Da, într-adevăr, am trăit clipe frumoase alături de Adi. Împreună ne-am construit o vreme, treaptă cu treaptă, scara carierei artistice. Cu el am organizat, la Muzeul Mineritului, prin ’90- ’91 „sexpoziţia. tina turner. cornelia. oraşul cu barbă”, reunind îndrăzneţe desene şi poezii. Îmi amintesc că şirul celor care voiau să intre se întindea până în curtea muzeului…  A fost un act artistic cum n-a mai văzut de atunci Petroşaniul… Din jurnalul lui Geo Bogza extrăsesem consideraţiile sale despre penetrantism şi ne consideram, artistic vorbind, penetrantişti... Poate chiar eram, mai ştii?!
Când îmi voi scrie amintirile, căci memoriile mi se par a fi apanajul personalităţilor, voi putea mărturisi mai multe, parte dintre faptele noastre de tinereţe artistică fiind până atunci… prescrise. Cred că aici se potriveşte o spusă parcă de-a lui Ion Caraion: „Eram tineri, aveam de unde muri…”     
Ionela Diaconu: Cine ţi-a fost diriginte? Ce profesori ţi-au marcat adolescenţa? Sau nu a fost cazul?!
Marian Boboc: Eu în primele patru clase primare am avut patru învăţătoare, apoi până în clasa a VIII-a două diriginte; în treapta I (adică clasele a IX-a şi a X-a) pe dl. profesor de istorie Liviu Groza, iar în treapta a II-a (clasele a XI-a şi a XII-a) diriginte mi-a fost dl. profesor de română Mircea Munteanu, care îşi doarme somnul de veci chiar la căpătâiul mormintelor familiei mele, aşa că de câte ori mă reculeg în faţa acestora, mi-l amintesc şi pe „Dirigu’”. Am avut parte de profesori minunaţi, dar niciunul dintre ei nu mi-a marcat adolescenţa.   
Ionela Diaconu: Fără să numesc sursa (că, deh, suntem într-un ziar…), când am spus cuiva de tine şi Adrian Cerchez, acea persoană a concluzionat înflăcărată de imaginaţie: „Erau două genii pe acelaşi metru pătrat”. 
Marian Boboc: Pe acelaşi metru pătrat da, dar genii ba... Eram nişte tipi care citeau, care scriau, care desenau şi pictau, care priveau prin vin „la lumi ce nu există”, care trăiau o emulaţie artistică zi de zi, noapte de noapte, la cote incandescente, astăzi neverosimile parcă. Uneori, resimt… geniul melancoliilor acelor zile şi nopţi. Care, din păcate, nu se mai pot întoarce…             
 
Un răspuns la „Poşta redacţiei”
 
Ionela Diaconu: De când datează primele poeme? Cu riscul de-a trânti aici o platitudine: când ai simţit că te vizitează fiorul poeziei? Şi că, odată instaurat, s-a dovedit că nu era doar un capriciu de moment.
Marian Boboc: Primele poeme le-am scris prin clasa a X-a sau a XI-a. Majoritatea erau străbătute de un lirism bacovian, Bacovia fiind unul dintre poeţii mei favoriţi. Fiind un precoce cititor de reviste literare, la un moment dat mi-am luat inima în dinţi, şi am trimis câteva poeme la „Poşta redacţiei” la 
„Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului”, un săptămânal fain pentru acele vremuri. Alex. Ştefănescu, căci el era cerberul rubricii, mi-a publicat un fragment dintr-o poezie în vers alb, ceva de genul „am în mână un cuţit/ ce-ar fi să tai timpul/ în ore în secunde ar fi uşor/ ş.a.m.d.”, însoţit de un comentariu laconic şi ironic: „Tăiaţi-l şi scrieţi-ne!”. Am luat-o ca pe o încurajare şi… l-am tăiat. Când am avut onoarea de a-i fi gazdă la Petroşani fermecătorului critic, i-am reamintit această întâmplare.
Însă, poezia am simţit-o cuibărindu-se în mine, pas cu pas, carte cu carte pe care le-am citit. În devenirea mea poeticească un rol hotărâtor l-a avut cenaclul, pe care l-am frecventat cu pasiune. Aici i-am cunoscut pe Mircea Andraş, Valeriu Butulescu, Constantin Cîmpeanu, Dumitru Dem Ionaşcu, Dumitru Velea, Ion Pascal Vlad, Ludovic Peter, George Ardelean (astăzi universitar la Literele din Bucureşti!) şi, să nu-l uit pe cel mai important în formarea mea ca scriitor, Vasile Ionescu, astăzi unul dintre fruntaşii intelectualităţii ţigăneşti.     
 
Seducătorul de poetese…
 
Ionela Diaconu: Pe soţia ta, (în prezent profesoară de limba română), Irina Boboc, ai cunoscut-o la cenaclu, pe când ea avea 17 ani. Regretatul Mircea Andraş le-a spus atunci prietenilor că „Al naibii, Marian, a pus mâna şi pe puştoaica asta talentată!”. Aveai cumva faimă de seducător de poetese?
Marian Boboc: Acum, trebuie să mărturisesc că o parte dintre amintirile răposatului meu prieten Mircea Andraş erau… apocrife. Deci, nu bag mâna în foc că e adevărat. În primul rând, că am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie după terminarea liceului, când, cu siguranţă, nu avea 17 ani. Dar asta e mai puţin important…. E drept că am cunoscut-o la cenaclu. Pe vremea aceea, Cenaclul „Panait Istrati” era foarte activ şi era frecventat de foarte mulţi condeieri.
Întrucât nici nu existau atât de multe poetese abordabile în cenaclu, nu am avut faima de „seducător de poetese”. Dar timpul nu e pierdut… Totuşi, de acest capitol se ocupa cu rezultate notabile prietenul meu, Adrian Cerchez. 
 
Mina Livezeni
 
Ionela Diaconu: O anumită parte a vieţii tale mi s-a părut deosebit de interesantă doar din pricina discrepanţei în preocupări. Şi anume, munceai ca electrician la mina Livezeni, iar acasă scriai poeme, dar citeai şi marea literatură a lumii, şi aici mă refer la autori adevăraţi precum Marquez, Camus, Kerouac, Ginsberg, Vonnegut şi mulţi, mulţi alţii…. Adică, erau preocupări mult îndepărtate de meseria pe care o practicai în adâncurile pământului. Cum priveşti acum acele vremuri?
Marian Boboc: Cu foarte multă tandreţe. Imediat după terminarea liceului, m-am angajat la mina Livezeni, ca electrician subteran. Deşi eram cel mai mic dintre fraţi, am fost primul care am intrat în mină după tata. Acele vremuri au pentru mine o importanţă extraordinară, deoarece atunci am citit foarte, foarte mult. Dat fiind programul de atunci din subteran, 8 ore, mă trezeam la 4 dimineaţa şi ajungeam acasă după masa, pe la orele 15. Acum pare incredibil că atunci am devorat foarte multe cărţi, pe care mi le livra cu ritmicitate Vasile Ionescu. Când mă întâlneam cu el, mă întreba: „No, mon cher, ai terminat cartea? Ce ai înţeles?”. Şi, fiindu-mi ruşine, citeam săracul de mine, până noaptea târziu, chiar dacă trezirea era la o oră absolut inumană. Mai târziu, aveam să aflu că artiştii adevăraţi de-abia pe la această oră se gândeau să se ducă la… culcare. Tot din perioada în care am lucrat la mina Livezeni, 1986-1997, am rămas în bune relaţii cu mulţi dintre foştii mei ortaci. Mina era un mediu aparent ostil, însă, pentru un tânăr poet avea şi un anumit mister, un anumit parfum care mă mai vizitează şi acum… 
 
Devorator de literatură de frontieră
 
Ionela Diaconu: De câţiva ani încoace, eşti pasionat de memorialistică, jurnale, corespondenţă. Cumperi enorm de multe cărţi din această categorie, le citeşti şi trăieşti entuziasmul fiecărei pagini care te duce într-un trecut real. Mai exact ce anume stârneşte fascinaţia ta?
Marian Boboc: Da, sunt un devorator de literatură de frontieră. Am o bibliotecă serioasă de cărţi de memorialistică, jurnale, corespondenţă (una mi-ai făcut-o cadou chiar tu!). Prin lectura fiecărui volum de acest gen mă transpun într-o epocă pe care nu am trăit-o. Astfel, simt că, fără să vreau, călătoresc în timp, pardon - în… timpuri, fiind congener cu multe dintre personalităţile „unui pământ numit România”. În plus, dincolo de atmosferă, admir şi intelectualitatea scriiturii unor autori, cum ar fi Petre Pandrea, Pericle Martinescu sau Constantin Beldie, ca să dau doar două nume dintr-o listă lungă cât vreo 7-8 rafturi de bibliotecă… Ştiu că nu se poate, dar mi-aş dori ca măcar o zi să pot fi locuitor al Văii Jiului interbelice… Cred că această întoarcere în timp mi-ar fi de mare folos pentru înţelegerea istoriei.
 
Mega-proiectul „Vieţile Văii Jiului”
 
Ionela Diaconu: Tot de ceva vreme, scrii şi publici multe cărţi legate de istoria Văii Jiului, de mineri implicit, consulţi arhivele, cauţi bătrâni contemporani cu anumite evenimente despre care scrii ş.a.m.d. Se resimte dorinţa de a aduce un tribut Văii Jiului, în acelaşi timp în care toţi se zbat să o părăsească şi să scape de „stigmatizare”?
Marian Boboc: Mai exact din 2007 mă preocupă această exploatare a bogăţiilor arhivistice ale Văii Jiului. Truda mea este ciclul documentaristic „Vieţile Văii Jiului”, compus din mai multe serii, în care mi-am propus să reconstitui segmente din istoria acestor locuri. În 10 ani, am publicat, singur sau în tandem cu Mihai Barbu sau Adrian Catană, 33 de volume, în care am tratat mişcările sociale ale minerilor (4 volume dedicate grevei din 1929, 3 volume - primei mişcări muncitoreşti anticomuniste din România întâmplate la Lupeni la 2-3 august 1977), catastrofele miniere (4 volume), viaţa politică (două volume), biografia clădirilor importante (un volum), istoriile mărunte dar fascinante (două volume), turismul ş.a.m.d. Am în pregătire şi alte volume, unele aproape de „bun de tipar”, altele ajunse la jumătate, destule doar în faza de documentare. Sper ca Creatorul să mă mai îngăduie să le finalizez. De-abia atunci se va vedea întregul. Travaliul meu a izvorât şi din dorinţa de a arăta adevărata istorie a Văii Jiului - cu bunele şi relele ei -, din păcate, deloc sau foarte, foarte puţin cunoscută până acum. În acest proiect uriaş mă călăuzesc după minunatele cuvinte ale unui om exponenţial pentru spiritualitatea Văii Jiului, protopopul ortodox Ioan Duma, publicate în 1938: „Nume de vrajă, ţară de basm, ţinut de pâclă; iată ce este Valea Jiului, după cum şi-o închipuieşte fiecare român. Unii o văd prin prisma trandafirie a istoriei - mai mult legendă -, prin misterul romantic al legendelor de vânătoare, alţii prin fumul înecăcios al înfloritoarei industrii de azi, dar toţi o admirăm şi o iubim ca pe un mărgăritar al României întregite. Fosta republică a diamantului negru din toamna anului 1918 ne-a rămas tuturor celor care am suferit întrânsa, ne-am luptat şi am muncit pentru dânsa, ne avem în ea morţii noştri dragi şi neuitaţi, ne-a rămas închisă în inimă ca una dintre comorile pentru care aducem orice sacrificiu...”.
 
Gurile rele vs. gurile bune
 
Ionela Diaconu: Gurile rele din târg te critică pentru aceste cărţi, pe motiv că nu este o muncă de scriitor, că doar copiezi arhiva şi că „nu e mare brânză” ceea ce publici tu acolo. Înainte de prima piatră aruncată, ce ai de zis? 
Marian Boboc: Să încerce şi aceste guri negre, ca să nu le spun astfel! Nu am spus niciodată că e o muncă de scriitor. E o muncă, pur şi simplu. Am spus de nenumărate ori că aceste cărţi reprezintă rodul a 99% transpiraţie şi a 1% inspiraţie. Mărturisesc că nu mi-aş fi dedicat ultimii ani acestor cărţi, dacă cineva, înaintea mea, s-ar fi obosit să cotrobăiască prin arhive şi biblioteci şi ar fi reuşit să editeze cărţi credibile despre subiectele tratate de mine. Neexis­tând bibliografie despre acestea, a trebuit să mi-o construiesc singur, pas cu pas, carte cu carte. Repet, aceste cărţi sunt muncite, foarte muncite, de aceea simt nevoia să le apăr, deşi, este ştiut că o carte se apară singură, ea nemaiaparţindu-ţi după ce i-ai dat drumul în lume. Dar fiind vorba de guri rele, nu are rost să-mi ocup prea mult timpul cu ele, fiind demonstrat ştiinţific că (şi) pe acestea doar pământul le poate astupa. Până acum nu mi-a spus nimeni în faţă vreo părere negativă, deşi sunt deschis la o critică onestă, ceea ce denotă că aceşti cârcotaşii sunt şi laşi. Ba, mai mult, am fost încurajat. Să ne înţelegem: eu nu public revanşard aceste cărţi împotriva cuiva, ci chiar cred că la finalul ciclului meu de volume-document „Vieţile Văii Jiului”, din care au apărut până acum 33 de cărţi, se va şti mai multe despre Valea Jiului. Tu îmi spui că există şi oameni care nu apreciază cărţile mele despre istoria Văii Jiului. Bănuiesc că aceştia nici nu s-au obosit să parcurgă vreuna. Oricum, şi în Valea Jiului există, pe lângă oameni de foarte bună calitate, intelectuali şi artişti adevăraţi, şi o conjuraţie a imbecililor, care este foarte activă, o pleavă de impostori roşi de invidie… Dar mai bine să ascultăm ce spun… gurile bune ale târgului, intelectuali de anvergură, oameni cu expertiză în domeniu şi care au abilităţi în „mânuirea” critică a unei cărţi. Îţi propun două citate semnificative din cronici la unele volume, pe care le-am pus pe copertele celor mai recente volume.
Primul îi aparţine lui Ion Hirgiduş (doctor în filosofie, poet, eseist, conferenţiar univ. dr.): „Preocuparea lui Marian Boboc pentru redarea imaginii autentice a Văii Jiului, în conţinuturile sale istorice, este complexă şi constantă. Munca sa de documentare este mai mult decât un efort obositor. Dorinţa de a extrage din arhive o lume uitată s-a materializat în cărţi, care pot contribui la alfabetizarea istorică a tinerilor care refuză istoria. Deşi nu este istoric, poate fi un exemplu pentru profesorii de istorie care redau conţinuturi teoretice gata făcute şi contrafăcute”. 
Al doilea citat este din Mihai Barbu (doctor în litere, jurnalist, istoric literar): „Marian Boboc este un autor-metronom care scrie, azi, la fel de uşor, precum respiră. Pentru a ajunge la acest nivel de operativitate, autorul a petrecut zile, din zori până-n seară, în biblioteci şi arhive publice din ţara noastră, ordonându-şi cu scrupulozitate materialul capturat. El face acest lucru după diferite criterii, care îi vor fi de folos în proiectele viitoare. Textele sunt aranjate pe ani, pe ziare şi pe reviste îngălbenite de vreme, pe subiecte fierbinţi sau neutre, pe capitole ce pot prefigura o nouă carte, pe clădiri vechi – în viaţă sau răpuse de timp – sau pe posibili eroi locali. Marian Boboc suplineşte, astfel, o armată de funcţionari leneşi şi care, desigur, sunt angajaţi la stat. Ei ar putea deveni, la rândul lor, cercetători, pentru că stau cu fundul pe mii de documente şi istorii uitate. Din păcate, filosofia păguboasă a lui lasă-mă să te las îi va… lăsa în aceeaşi permanentă stare de dolce farniente”.
Cred că aceste două citate închid cu argumente această discuţie sterilă…
 
Métro, boulot, dodo…
 
Ionela Diaconu: Într-un fel, tu ai reuşit să duci o viaţă oarecum atipică, ţinând cont de tumultul cotidian de care toţi se vaită, dar în care se şi complac. Nu te-am auzit spunând ce ai citit ultima oară pe NET sau cât de repede trece timpul sau cât de schimbată este generaţia tânără. În general, în pofida greutăţilor, tu nu te plângi. Pe stradă pari genul de om care nu se grăbeşte, care în dimineţile de vară îşi bea cafeaua pe terasa de la „Leul de Aur” (astăzi dispărută - n.r.) cu masa plină de ziare, neapărat de cultură. 
Marian Boboc: Păi, dacă m-aş plânge de greutăţi, ce aş rezolva cu aceasta? Nimic. Cred că viaţa mea nu este atipică, ba chiar aş spune că se circumscrie perfect expresiei franţuzeşti „métro, boulot, dodo”. Căci am un program bătut în cuie: cafenea, apoi de la ora orele 8 la orele 20 sunt la redacţie, pe urmă acasă. Program spart doar de zilele sau de săptămânile când plec din urbe pentru documentări. Apoi, revistele de cultură, de care aminteşti şi care acum sunt aproape de negăsit în Petroşani, reprezintă o pasiune încă din anii liceului. Toate colecţiile mele de reviste le-am donat Bibliotecii Municipale Petroşani, astfel ca aceia care sunt interesaţi să le poată cerceta.
 
Goluri în inimă
 
Ionela Diaconu: Din păcate, familia ta destul de numeroasă a pierdut nu doar pe tatăl tău, Petre, ci şi pe nepoata ta Delia şi pe fratele tău Florin, plecaţi mult prea devreme dintre noi. Ating acest subiect delicat, deoarece este imposibil să nu remarc cât de mult te-au schimbat aceste dispariţii şi faptul că au lăsat asupra ta o înclinare mai mult ca oricând spre partea religioasă.
Marian Boboc: Nu pot să comentez golurile lipsă din inima mea, nu am cuvinte destule şi potrivi­te. Constat doar că noi, „Bobocii”, ne împuţinăm suspect de repede. Despre înclinarea mea spre partea religioasă iar nu vreau să vorbesc, deoarece mai este mult până să fiu vrednic de a o comenta…
 
„Nu cerceta aceste legi…”
 
Ionela Diaconu: Mi-ai dat o lecţie serioasă când te-am întrebat odată dacă versurile tale („Tu porţi inele de tablă şi vântul când bate, eu ştiu cine eşti”) au explicaţia pe care eu mi-o fabricasem. Dezamăgirea provocată de răspunsul tău m-a făcut ca pe viitor să nu mai întreb un poet ce a vrut să scrie în versurile sale, adică să nu iscodesc poeţii. Crezi că aşa s-ar produce dezvrăjirea lumii?
Marian Boboc: Păi, sigur că da. Ce ar fi ca fiecare poet la sfârşitul unei poezii să dea şi o notă explicativă asupra resorturilor/ contextului actului artistic. Probabil biografia sa ar fi îmbogăţită cu elemente noi, dar poezia sa nu ar mai fi poezie, deoarece ar caduciza misterul artistic. De aceea, dragă Ionela, „nu cerceta aceste legi…”. 
 
„Poetul - liferant al societăţii”
 
Ionela Diaconu: Dacă ar fi o şcoală absolut neconvenţională de arte şi ai fi numit profesor la catedra de Poezie, cum ţi-ai numi primul curs? (desigur că nu-l vei numi Curs Introductiv, deoarece te văd om serios). Şi despre ce le-ai vorbi în cursurile următoare? Şi despre ce NU le-ai vorbi niciodată discipolilor?
Marian Boboc: Grea întrebare, deoarece nu mă văd în postura de dascăl. Dar, hai, de dragul jocului, să accept provocarea ta. Poate un titlu potrivit de curs ar fi „Poetul - liferant al societăţii”, şi va trata modalitatea în care poetul furnizează societăţii imaginile/ obsesiile sale şi cum este recompensat pentru aceasta.  Apoi le-aş vorbi despre… ciori… De la o vreme mă fascinează „poezia” ciorilor petroşenene.
Nu le-aş vorbi niciodată despre cum se scrie o poezie, căci mi s-ar părea o pierdere cumplită de timp. Dacă meseria de romancier, critic, istoric, jurnalist, reporter, analist se mai poate învăţa, cea de poet nu poate fi predată, deoarece are o doză extraordinară de inefabil şi de dumnezeiesc în ea. Inspiraţia, care e de natură divină, poate fi predată? Desigur, se pot învăţa tehnici, limbaje poetice, dar acestea ţin de auxiliarele poeziei. 
 
„Acelei clipe i-aş spune întâia oară...”
 
Ionela Diaconu: Păstrând tonul, cărei clipe unice din viaţa ta i-ai spune: „Rămâi că eşti atâta de frumoasă”?
Marian Boboc: Clipei când eram cu toţii, familia şi prietenii mei, în jurul aceleiaşi mese a iubirii fără de sfârşit…

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.