La stânile vechi, în timpul păşunatului de vară cu forma în obşte la oi şi la  alte animale, sau în popasurile scurte ale ciopoarelor spre locurile de trashumanţă, cei vârstnici şi trecuţi prin multe, ciobanii bătrâni depănau întâmplări din viaţă, amintiri pline de învăţăminte pentru cei tineri şi, cu cele de cuviinţă faţă de puterea Celui de Sus, poveşti şi legende.
    Aveau credinţa nestrămutată că, de la primul pas al copilului pe pământul sfânt al Kogayonului daco-getic, acesta primeşte puterea şi spiritul neamului său, că frumuseţea şi bunătatea tuturor întocmirilor naturale din cotul mare al Carpaţilor îl înfăşoară cu o armură binecuvântată şi că în curăţia trupului său nu există ceea ce vecinii lor greci numeau „Călcâiul lui Ahile” …
    Pe Măgura, la un pas de Şaua mare a Şureanului şi de păşunile pline de flori cu miresme şi daruri de sănătate bună ale Auşelului – muntele păsării care poartă jar în cioc – , una dintre legendele care circulau în fapt de noapte la focurile de veghe şi pază faţă de fiare era  despre Oreada, o muză care purta trup de căprioară în anumite momente şi perioade, după fazele Lunii, o muză care îşi schimba culoarea ochilor după anotimp, care îşi schimba părul ori blana după arealul în care trăia şi, se înţelege, tot după anotimp. Era din cele întocmiri în care se împleteau mitul şi istoria, făpturi uneori reale, alteori ireale, naiade şi ondine, silvane şi oreade, unele bune, altele mai puţin bune, făpturi care stăpâneau puteri prin care… de ce să n-o spunem direct? suceau minţile tinerilor ciobani, când aceştia se pregăteasu să intre în rândul bărbaţilor, făcându-i de nenumărate ori să umble besmetici noaptea prin păduri, ori să bată cărările nesfârşite ale golurilor alpine .
    Aşa se defăşurau nopţile la stâni, cu tinerii care se adăpau fără oprire la aceste izvoare cu izbucuri de noutăţi mereu incredibile, care se schimbau de la povestitor la povestitor, după pofta de vorbă şi talentul fiecăruia… până focurile se linişteau în jar acoperit şi somnul se aşeza greu pe gene…

x  x  x
   Vara sunt dimineţi în care, împreună cu prima rază a soarelui în răsărit, timpul şi natura crepitează, stârnind totul la viaţă grabnică. Astfel, cum pot lesne observa cei trăitori în zonă, iarba şi florile păşunii montane păstrează, din motive încă neelucidate, ţârâitul greierilor pe lumină vie şi, până se ridice roua, licuricii rămân cu aceeaşi poftă de a-şi arăta iscusinţa în strălucire. Cum ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, din codrii dinspre Valea Jiurilor se ridică, în asemenea momente aproape evanescente, semne clare, abur viu şi cald, cu miresme de răşină şi mestică de brad, care te îndemnă să rămâi în culcuş, în cojoc sau în stână, în corturi sau cotroane, singur sau lângă vreo băciţă, să admiri semnele de zi bună.   
    Ameţit încă de câte vise îl frământaseră noaptea şi de câte avea de făcut, unele rămase din ziua precedentă, Silvan îşi îndesă clopul cu hotărârea de a intra în ziua mare cu trăirile aparte bine orânduite: trebuia să le facă pe toate şi, întrucât intra în rândul bărbaţilor, să nu uite să se bărbierescă şi să-şi scurteze puţin pletele care-i cădeau peste ochi, supărându-i văzul. Până atunci, tânărul angajat cioban pentru perioada păşunatului de vară la munte îşi arunca părul cârlionţat peste cap, să pară mai înalt, dar să nu-l încurce la lucru şi să se poată bucura de peisajul de basm al culmilor şi vârfurilor din Masivul Şurean, de uriaşele platouri dintre Muntele Negru şi Vârful lui Pătru, zonă denumită de cei străvechi Kogayon, loc în care Zamolxes se alătura adesea muntenilor din zonă şi Oamenilor de Piatră …
                                        
x   x   x
    Termină de muls ultimul, îl ţinea în timp o oaie bălă, care venea la strungă ultima şi nu pleca de lângă el dacă nu-i vorbea blând şi n-o scărpina între corniţe. După ce-i făcu pe plac, apoi, mai pe scurt, „du-te, tu, că azi e ziua mea!”, se grăbi spre stâna mare cu cele două găleţi mari, de lemn ferecat, umplute ochi cu lapte, să ajungă la cazanul, căldarea pentru pregătit brânza din lichidul cald, că altfel nu se putea închega bine şi… da, acela era prilej pentru băcioana Maria să strige la el, să-l critice pentru întârziere, să-i spună că nu e sănătos să moţaie pe chitucul din strungă precum câinele pe coadă.
     După ce strecură laptele prin sedilele duble, Silvan aruncă o privire apreciativă cratiţelor pline cu mâncarea de dimineaţă, apoi ieşi în grabă, se dezbrăcă până la brâu şi alergă la ţuţur să se spele. Acolo, pe o poliţă tocită, veche, întocmită pe un molid mai bătrân decât stâna (era forma de stână pe care cei din regiune o numeau „colectivistă”, fusese ridicată de sătenii cu oi şi alte animale în perioada „întovărăşirilor” hotărâte de comuniştii prea-plecaţi caghebiştilor sovietici), avea cutia lui din lemn de larică, unde păstra bucăţi mari de săpun de casă (mama lui pregătea săpunul de casă la mai multe date peste an, după cum apăreau florile, să-l parfumeze, să capete miros de levănţică sau muguri de brad ori pin, de mentă sau cimbrişor, de muşeţel şi soc, de multe altele, „trebuie să facem săpun când florile sunt „numai bune de…”, de ce să dăm bani la prăvălie ?”), prosoape fine şi aspre, câteva aparate de ras moderne, o oglindă încrustată-n plastic rezistent, verde, „să bată cu peisajul”, un pămătuf nou-nouţ, ultimele obiecte erau primite cadou la „bacalaureat” şi care erau dovada evidentă că flăcăul ştia să se organizeze. Se bărbieri scurt, cu spumă puţină, barba la cei abia ieşiţi din adolescenţă e încă moale şi firul de păr e subţire, aşa că oglinda arătă razelor de soare scăpate peste Muntele lui Brad chipul încă nehotărât al unui tânăr cu mustăcioară abia conturată şi care, după ce se frecă bine cu apa proaspătă până la brâu, mirosea puternic a sovârv, un parfum care, de regulă, te face să zâmbeşti, să te bucuri, să arunci ocheade…
                      
 x   x   x
    A trecut în revistă culmile, s-a rotit de două-trei ori pe un picior stârnind admiraţia câinilor care urmăriseră totul, cu un ochi la el şi cu altul la trocuţele unde aşteptau să li se toarne mâncarea de dimineaţă, s-a bucurat că oile rumegau liniştite aşteptând să se ridice roua de pe păşune şi, după ce a ascultat un minut zgomotele de la stânile din zonă şi clopotele vacilor care porniseră deja spre locul lor de păşunat, a alergat spre stână. Mâncarea era aşezată  pe masă în străchini şi pe cârpătoare, ciobanii trebuiau dintotdeauna să mănânce bine, sănătos şi consistent, tocana cu carne era prezentă, la fel tot felul de lactate şi brânzeturi, iar mămăliga plăcută tuturor se lega mirabil cu brânza şi cu smântâna, ori cu untul topit îndelung în tuci. 
     Jinarul cel vârstnic privea la cei din jur pe rând, la Silvan zâmbea cu subînţeles şi la fel către nevăstă-sa, schimba cu ceilalţi ocheade scurte, se înţeleseseră mai devreme după câte se vedea, trasa fiecăruia sarcini precise, de la crăpat lemne la curăţat vasele de muls şi opărit sedilele şi burdufurile, de la ţesălat animalele până la curaţat prin ocoale şi târle, adică ziua îşi intra în rostul oierului muntean, în bătătura stânii căruia trăiau, de la Pavel cel mic, care încă nu mergea la şcoală, dar alerga până pe culmea Clăbucetului ca un căprior, până la ceilalţi ciobani tocmiţi, Tăian şi unul Lupu, de care toţi se legau în derâdere că… „vedeţi, oameni buni, la Jinarul din Loman există singurul Lup din lume paznic la oi!”.
Ioan Dan BĂLAN
Desene Radu Chinţa

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.