David Anstel 
Scurtă călătorie în Ungaria şi Ardeal în primăvara anului 1862

Valea Jiului • Vulcan şi Pasul Vulcan • Cele două râuri şi traseul lor prin munţi • Zăcământul de aur şi zăcământul de cărbune • Văile învecinate Jiului

O vale încântătoare şi interesantă - sau, mai bine zis, un sistem de văi - este cea a Jiului. Este formată din două braţe total separate; unul care vine dinspre nord, dintr-un ţinut stabilit demult ca aparţinând Ungariei, numit Jiul Maghiar; celălalt venind dinspre Vest, prin zona de graniţă dintre Valahia şi Ungaria, adesea sub ocupaţie turcească, şi denumit Jiul Valah.
Cele două cursuri au aproximativ aceeaşi mărime; iar după ce fac joncţiunea la extremitatea sud-estică a unui bazin muntos triunghiular, curg împreună printr-o trecătoare foarte îngustă, romantică şi aproape inaccesibilă în Valahia, aproape în linie dreaptă spre sud, în Dunăre, mai jos de Craiova. Jiul este cel mai puţin însemnat dintre cele două râuri (Oltul, sau Alutus, fiind cel de-al doilea) care străbat Carpaţii Meridionali, ambele curgând de-a lungul unor văi care traversează lanţul muntos la unghiuri drepte. Deşi mai mic, Jiul nu este nicidecum neînsemnat, chiar şi atunci când iese de pe teritoriul Ungariei; şi este un râu mare când scaldă câmpiile Valahiei.

Invaziile turcilor
Denumirea „Jiu” este o modificare a termenului latinesc Julia, iar semnificaţia sa, provenind de la numele împărătesei romane omonime, este lesne de înţeles. Se pronunţă Jil. Deşi, cu toate că, acest râu ne poartă înapoi în timp, prin denumirea sa, în perioada Imperiului Roman, este suficient să priveşti la o perioadă mult mai apropiată celei în care trăim, pentru a descoperi aspecte extrem de interesante în privinţa sa.
S-a scurs mai puţin de un secol de când turcii, mergând în marş în amontele Jiului, şi-au stabilit tabăra în această vale. Dar atunci Semiluna a fluturat pentru ultima oară peste aceste meleaguri creştine. Turcii au intrat în vale prin Pasul Vulcan şi s-au stabilit pe dealurile de pe latura nordică. 
Fortificaţiile de pământ ce înconjoară această ultimă tabără turcească încă există şi porumbul flutură în vânt peste redutele părăsite, unde musulmanii - atunci, pe atât de orientali prin port şi comportament pe cât sunt astăzi prin simţăminte - deţineau un loc fruntaş printre Puterile Europene şi ameninţau să răstoarne imperiul Austriac.
Prin împrejurimi nu s-a dat vreo bătălie mai însemnată, nici nu există vreo consemnare a prejudiciului cauzat. Prezenţa unei armate ostile este, cu toate acestea, un rău prea serios pentru a fi dat uitării cu uşurinţă; iar chiar aspectul modern vizibil în toate clădirile vorbeşte destul de răspicat despre lipsa unei populaţii stabilite şi statornicite. Dar, în afară de fortificaţiile de pământ, există şi alte semne ale vecinătăţii turcilor. 

Carantină la Vulcan
La poalele Pasului Vulcan şi în apropiere de satul Vulcan, dar pe cealaltă parte a râului, se găseşte un ansamblu de clădiri părăginite  odinioară o colonie de leproşi. Aici călătorii ghinionişti care poate au plecat de acasă, din vreun oraş al Ţării Româneşti, perfect sănătoşi - care poate nici măcar nu au auzit de o molimă ce făcea ravagii în Turcia -, erau închişi la înghesuială cu alţii şi aproape otrăviţi timp de două sau trei săptămâni, uneori mai mult, în funcţie de caz; aceştia erau expuşi pericolelor, mai curând din cauza asociaţilor lor decât din cea a unei predispoziţii.
Oamenii erau eliberaţi atunci când era mai probabil că vor muri de tifos decât din cauza vreunei alte boli contagioase. 
Regulile de carantină, totuşi, dăinuie încă şi în cazul vreunei epidemii grave în estul Europei, aceste colibe melancolice vor fi, poate, încă o dată, date în folosinţă. Cu adevărat nefericită ar fi soarta călătorilor condamnaţi la aşa ceva, deşi aerul de munte se poate dovedi un inamic puternic chiar şi pentru vaporii infecţioşi născuţi în câmpiile şi mlaştinile estice. Mărturisesc că nu aş putea trece de aceste colibe fără un fior, cauzat, poate, atât de propria mea experienţă într-o colonie de leproşi, cât şi doar de simpla compasiune pentru vecinii mei.
Valea Jiului are mai multe sate, distribuite mai ales în apropierea râului, atât pe braţul ungar cât şi pe cel valah. Cea mai mare parte a văii este vizibilă cel mai bine de pe înălţimile părţii nordice; şi puţine peisaje similare sunt mai năucitoare. Parângul în Est şi Retezatul spre Vest, închisă în râul valah şi, conectaţi de o impunătoare linie de munţi intermediari, atât la nord cât şi la sud de râu. Cei doi versanţi înalţi erau acoperiţi cu un strat gros de zăpadă în luna mai şi se estimează că îşi vor păstra acoperământul dalb până în luna august. Sunt, într-adevăr, munţi semeţi şi merită mai multă atenţie din partea turiştilor decât au primit vreodată. 

Originea denumirii Vulcan
Vulcan este capitala Văii Jiului. Când, de ce şi de cine a fost botezat nu am reuşit să aflu, în ciu­da eforturilor intense depuse. Cu siguranţă, nu este vulcanic, pentru că toate rocile din zonă sunt conglomerate, roci sedimentare şi lut; şi, deşi, înapoia sa se înalţă munţi semeţi, având în structură materie stratificată şi, mai departe, granit. Nu are însă legătură cu fierul, întrucât marii zei ai fierarilor latini ar fi trebuit să se deplaseze atât de departe pentru materia brută, încât cu greu s-ar fi stabilit aici în lipsa unor factori propice desfăşurării acestei meserii. Ajunge să spunem că denumirea este aceasta şi satul este mult mai decent decât s-ar aştepta cineva într-o asemenea zonă. Este un sat de graniţă amplasat la poalele Pasului Vulcan ce duce în Valahia şi este centrul administrativ al ţinutului. 
Printre vastele păduri virgine de dincolo de Jiul există un ţinut destul de sălbatic. Într-adevăr, nu prea umblate pentru că, în timpurile de demult, romanii şi, după amintirile persoanelor în viaţă, turcii au năvălit cu oameni şi echipamente de război şi s-au baricadat în fortificaţii care şi astăzi arată la fel de proaspete ca şi când ar fi fost construite cu nu mai mult de zece ani în urmă.

Sălbaticii chiriaşi ai pădurii
Sunt multe semnele ocupaţiei turce în toate districtele adiacente. Pe dealul din partea opusă satului Vulcan, aproape de vechea colonie de leproşi, despre care am făcut referire, şi nu departe de redute, se află câteva dintre satele lor. Deşi cartierul este vechi, şi dezvoltarea/ civilizarea nu a început în timpurile moderne, nu prea sunt case ori colibe de vreun fel care să aibă o vechime mai mare de jumătate de secol. Fie că privim acest aspect drept o dovadă a distrugerii tuturor lucrurilor existente de către armatele invadatoare, fie ca dovadă a faptului că Valea a fost la acea vreme părăsită şi doar de atunci încoace locuită, este cert că niciuna dintre casele şi celelalte construcţii ce sunt acum locuite nu arată semnele decât ale câtorva ierni. De aceea, interesul pentru acest ţinut se limitează, în principal, la caracteristicile fizice şi la locuitorii ei de toate felurile.
O vizită în pădurea din spatele satului Vulcan ar fi o delectare pentru un sportiv conştiincios. Marele urs brun este atât de întâlnit, încât caii sunt adesea atacaţi de el. În mijlocul lunii mai, în timpul vizitei mele, cu toate că sezonul era destul de înaintat şi hrana proaspătă abundentă, într-o dimineaţă am fost anunţaţi că, pe timpul nopţii, un cal a fost atacat şi rănit grav.
Aceşti urşi sunt extrem de puternici şi înşelători şi nu se sperie uşor. Lynx-ul (râsul) este, de asemenea, întâlnit adesea.
Au fost ucise animale puţin inferioare leopardului în mărime şi ferocitate -  animale magnifice, mai plăcut a fi văzute în muzeu decât noaptea în pădure, neînarmat.
Multe alte animale de pradă nu numai că îţi ies în cale, dar sunt foarte numeroase în vastele păduri şi în sălbăticia aproape neatinsă de om din această partea a Carpaţilor. Lupii, în număr incredibil de ridicat, coboară în haită chiar şi vara. 

Păsări de pradă
O porţiune mare a ţinutului, deşi nu este chiar inaccesibilă, cu siguranţă nu este vizitată de străini; iar pădurile bogate şi prăpăstiile stâncoase ar putea să testeze limitele rezistenţei fizice a membrilor Clubului Alpin ori a altor turişti care par să dea târcoale Elveţiei ca şi când alt ţinut muntos nu ar mai exista. 
Se găsesc, de asemenea, aici, păsări de pradă dintre cele mai nobile şi având mari dimensiuni. Cei mai mari, vulturi aurii, cei mai mari dintre celelalte specii de vulturi, precum şi o unică diversitate de vulturi şi alte specii înrudite aparţin acestui ţinut. Studiul speciilor la Muzeul Naţional din Pesta ar fi un bun punct de a începe o călătorie în această vale, indiferent dacă vizitatorul îşi propune să se distreze utilizându-şi arma ori să îşi urmeze vocaţia pentru istoria naturii.
Trecătoarea spre Ţara Românească este situată la mare înălţime şi nici pe departe întotdeauna accesibilă. Pe timpul iernii, zăpada, iar în timpul primăverii şi verii, norii şi vântul sunt aproape la fel de periculoşi; şi nu se încumetă nimeni care să-l însoţească pe călătorul care ar insista să treacă, atunci când, în opinia autorităţilor, nu ar trebui să se încerce acest lucru. Drumul este atât de îngust,  într-o porţiune expusă din vârf, încât în fiecare an sunt înregistrate decese ale celor pe care vântul le-a luat pe sus.
Pasul poate fi trecut numai călare şi condiţiile de cazare din Ţara Românească sunt mediocre. În partea maghiară sunt foarte decente. La poalele trecătorii se află satul. Este mic şi răsfirat, dar arată îngrijit, iar casele sunt înconjurate de grădini. 

Cazarea la hanul Vulcan
Există şi un han, care oferă câteva paturi curate şi o canapea, toate lipsite de insecte. Nici felurile de mâncare nu sunt de lepădat, dacă vizitatorul poate să o facă pe gazdă să uite că a fost atât de ghinionistă încât să piardă, în ultima vreme, mai toate vitele şi alte bunuri şi să se îngrijească de nevoile oaspeţilor săi.
La ora sosirii mele, bietul om părea să se gândească la orice nou sosit ca la o grijă în plus, şi nu ca la un posibil profit. Adresa urări mai degrabă oaspeţilor care plecau, decât celor care veneau. Cu toate acestea, paprika (păpricaş mai bine zis) sa era foarte gustoasă; şi alte câteva preparate naţionale, oarecum mai puţin sofisticate, erau suficient de bune pentru a asigura o masă decentă, dacă era suficient timp la dispoziţie. Cu toate acestea, în cazul în care sunt anunţaţi, casa va fi găsită goală, în afară de ouă, pâine, vin şi cafea puţine lucruri putând fi preparate într-un interval scurt de timp. Niciuna dintre acestea nu are cum să fie altfel decât bună, iar proviziile nu se împuţinează. 
Drumul pentru căruţe care intră dinspre nord în Valea Jiului a fost descris ca având o traiectorie rectilinie din Pasul Vulcan. Traversează, într-adevăr, satul.

Observaţii referitoare la ovine 
Dincolo de sat drumul se termină şi se continuă cu o cărare pentru cai. Cu toate acestea, vara trecătoare este foarte circulată, atât de către oameni, cât şi de către animale domestice - bovine relocate, dar cel mai adesea oi, care sunt duse dincolo şi dincoace de frontieră pentru a paşte. În Vulcan există o mică taxă sau o regulă care impune înregistrarea numărului; iar, într-o zi, la întoarcerea după o zi de muncă, am fost reţinuţi o jumătate de oră la poartă, în timp ce o turmă enormă de oi au fost numărate.
La intrarea în oraş se află o simplă poartă de lemn sau barieră. Oile au fost direcţionate înspre un fel de ţarc dintre casa de taxare de lângă barieră şi o clădire de pe partea opusă, iar, cum drumul era închis, bietele animale zoreau pe cărarea îngustă cât puteau de repede, sărind una peste capul celeilalte pline de voioşie. Chiar şi mieii se găseau într-o stare de profundă uluială şi teamă, între timp fiind număraţi, verificaţi, alungaţi şi înregistraţi de doi dintre ofiţerii îmbrăcaţi în uniforme albastre şi foarte dispreţuiţi, care păzeau încasările. Turma număra sute de animale.

Bisericile în Valea Jiului
Nu este un alt sat din Valea Jiului demn de menţionat, deşi sunt câteva a căror denumire apare pe hartă. Majoritatea sunt doar aglomerări de câteva case sărăcăcioase, îngrămădite în dezordine şi fără să aibă măcar ceva care să semene a stradă. Totuşi, într-unul sau două dintre ele se găsesc căsuţe decente, şi în majoritatea biserici, nu mai răsărite, într-adevăr, decât colibele şi fără a fi evidenţiate de ornamente mai opulente decât de o foarte scurtă spirală de lemn ori de o mică cruce grecească. 
Unele biserici sunt separate complet de locuinţe; şi la depărtare de orice semn a prezenţei umane. Două astfel de biserici - una veche şi destul de neglijată după starea de degradare, iar cealaltă nu prea diferită ca aspect, dar mai nouă - sunt plasate pe o porţiune pitorească de pământ, între cele două braţe principale ale Jiului, unde se unesc să dea naştere râului principal şi se grăbesc printre valea îngustă dintre munţi. 
În vârful promontoriului este un perete, foarte dur şi foarte bine apărat, format din şist şi câteva bucăţi neşlefuite de calcar, şi se înalţă la cca. 60 sau 80 de picioare deasupra văii. Cele două biserici sunt cocoţate pe cea mai mică, mai îndepărtată şi mai inaccesibilă masă de şist. Este inutil să investigăm de ce vechea biserică nu a fost dărâmată ori arsă pentru a face loc celei noi. Cele două structuri, asemănătoare din toate privinţele, construite în întregime din lemn nevopsit şi fără absolut niciun ornament, cu excepţia micii spirale, stau acolo expuse intemperiilor şi, aparent, la mare depărtare de orice locuinţă. Totuşi, în apropiere există case şi oameni, pentru că, îndreptându-se spre locul de trecere a râului, puţin deasupra, deodată am fost întâmpinaţi de o simplă arie cântată la un fluier făcut din trestie; şi imediat a apărut un flăcău de cca. 8 ani cu instrumentul lui clasic, purtându-ne înapoi în timpul Arcadienilor şi, probabil, reprezentând o stare a populaţiei identică cu cea care l-ar fi întâmpinat pe un străin cam acum 2000 de ani.

Spălătoriile de aur
Chiar şi religia păgână a ţăranilor este minunat de puţin schimbată; îmbrăcămintea este, fără îndoială, aceeaşi; iar, dacă puţin mai multe unelte sunt făcute din fier, iar cuiele, armele de foc şi alte instrumente iau locul cuielor de lemn, arcului şi săgeţilor etc., totuşi, în mare, oamenii sunt neschimbaţi.
Unele dintre văile lăturalnice care se deschid spre Jiu, sunt foarte interesante. Sunt separate unele de alte de bariere foarte înalte şi este nevoie de mult timp pentru a ajunge de la una la cealaltă; dar timpul este utilizat cu folos, pentru că, astfel, este dobândită o cunoaştere mai bună despre mediul înconjurător. Două cele mai importante, alăturate cursurilor laterale, sunt Crivadia, în direcţie opusă Vulcanului, şi una mai scurtă care urcă spre impunătorul şi mereu înzăpezitul Parâng. Cea din urmă vale se remarcă în mod deosebit prin zona mare acoperită de vechile exploatări aurifere, un foarte bun indiciu privind caracterul şi aria acoperită de anticele locuri de căutare a aurului prin spălarea solului aurifer. Fiecare porţiune a unei mari terase, aflată la cca. 30 de picioare deasupra nivelului actual al râului şi ocupând câteva mile pătrate, este înţesată de mici puţuri şi găuri, adânci de câteva picioare, unde se proceda la căutarea aurului prin metoda arătată mai sus. Toate dealurile de deasupra acestei terase poartă semne similare şi se spune că acestea se întind chiar sus pe munţi. Nu sunt neglijate nici valea din aval, nici albia actuală a râului; aici, ţiganii încă practică această îndeletnicire atunci când soarele devine prea fierbinte pentru prelucrarea metalului şi nici o altă stare nu combină lenea, plăcerea şi profitul. 
După ce fac joncţiunea cele două braţe, râul, devenit deja rapid şi adânc, pătrunde cu îndrăzneală prin defileul muntelui şi continuă să îşi croiască drum, cu mici întreruperi, printr-un canal la fel de îngust. Pare a fi complet blocat de pădure şi rocă. Pădurea este deasă, acolo unde stânca nu este prea abruptă pentru a-i permite prezenţa. Râul se pierde curând printre cotloane, iar munţii înalţi par a se închide înapoia lui. Capătul de sus al Jiului valah este, de asemenea, maiestuos. Valea se îngustează repede dincolo de un anumit punct şi se micşorează gradual într-o simplă strungă; dar rămâne destul de largă preţ de mai multe mile, iar râul, venind dinspre zăpezile Retezatului, este deopotrivă adânc şi limpede.

Geologia Văii Jiului
Geologia acestui ţinut este deosebit de interesantă, foarte simplă şi foarte preţioasă din punct de vedere economic. Munţii care înconjoară valea sunt formaţi din vechi roci cristaline, roci metamorfice şi mica, şisturi şi granituri, pe direcţia est - vest; iar spre nord se găsesc roci tari de calcar.
Tot spre nord, dincolo de rocile de calcar se află roci metamorfice şi reapare şi granitul. Spaţiul dintre aceste roci vechi este ocupat de două tipuri de depozite, ambele recente, însă unul mai nou şi mai dezordonat decât celălalt. Cel mai puţin modern dintre acestea conţine gresie şi lut, întâlnit atât în valea de dedesubt, cât şi în numeroasele văi lăturalnice.
De asemenea, în unele locuri, rocile din acest strat mai vechi dintre cele mai recente se regăsesc pe dealuri, în special cele dinspre nord, acoperind rocile de calcar, aproape întotdeauna aplecate, şi poziţionate la un unghi de 30 ori 40 de grade faţă de orizont.
Înclinaţia acestor straturi este orientată întotdeauna spre Valea Jiului şi pare să fi fost generată de încreţirea munţilor dimprejur.

Indicii privind prezenţa cărbunelui
Este, deci, ceea ce geologii denumesc un „bazin”; şi, precum alte bazine geologice de la noi din ţară şi de altundeva, este bogat în minerale preţioase. În acest bazin - iţindu-se de jur împrejurul marginilor bazinului, evadând prin crăpăturile de pe laterale, aşezat la vedere în albia râului acolo unde îi permite cursul - există acea abundentă sursă a bogăţiei, combustibilul mineral. Pe coastele dealurilor se văd straturi groase de cărbune şi tunele lungi şi înguste expun cărbunele acolo unde suprafaţa este acoperită.       
Mase compacte de cărbune apar printre pietricelele din pâraie; dungi negre se ivesc atunci când pământul este arat; stâncile sunt verticale, iar la baza lor se găseşte, uneori, şi o acumulare neagră de cărbune afectat de intemperii. Toate indiciile obişnuite despre existenţa abundenţei mineralelor pot fi observate - chiar şi de către un călător grăbit - cu intermitenţe peste tot în vale. Închisă cum este acum, având doar două căi de intrare la unul dintre capete şi o singură ieşire la celălalt, toată această avuţie stă inertă şi nefolosită. Dar nu există îndoială că peste câţiva ani se vor petrece minunile tipice şi vor supune acest ţinut sălbatic acelei condiţii umile în care solul este răscolit, nu pentru a da roade mai bogate, ci pentru a-l despuia şi a-l eviscera; şi atunci, după cum se întâmplă adesea, atât timp cât continuă lucrările subterane, Natura refuză să cedeze bogata recoltă vegetală.   
(Capitolul IV, „A short trip in Hungary and Transilvanya in the spring of 1862”, profesor D.T. Ansted, London, printed by Woodfall and Kinder, Angel Court, Skinner Street; traducere - Ivona Berceanu)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.